Mă dori și doare.
Poate nu vedem, dar suntem proiecția fiecăruia despre celălalt.
Poate nu simțim, dar jucăm separat pe scena celuilalt.
Poate sufletele noastre s-au împerecheat prea târziu.
Poate ăsta e doar un somn și mâine dimineață mă trezesc lângă tine.
Și nu ne-a expirat zâmbetul.
Când am ajuns în punctul ăsta? Și cum scap de tot ce mă bântuie? Cum te las? Cum trag cortina? Cum deschid ochii? Cum respir sub apă?
…
Să nu te îndrăgostești de mine, îmi spui. Am auzit cuvintele de atâtea ori că au valoare zero.
…
Să nu mă lași. Să nu-mi promiți. Să nu dispari. Să nu mori. Să nu mă lași. Să nu-mi promiți. Să nu dispari. Să nu mori.
Cea mai dureroasă experiență este atunci când realizezi că stai într-o cușcă. Și că te sufocă lipsa spațiului, dar te înspăimântă universul. Și stai și adulmeci de la distanță viața. Și viața nu are răbdare.
…
Trăiesc o durere acută în piept. În fiecare zi. O ascund, uneori vicleană, în spatele zâmbetului, șuviței albe sau mersului împrăștiat. Adevărul e că am obosit. Că m-am lăsat prea mult în ceilalți.
Mi-e dor să dorm somn cuminte. Mi-e dor de senzația de bine. De senzația că nimic nu mă doboară. De gândul că în spatele suferinței există altceva. Mi-e dor de dorința de vindecare. Și de putere. Mi-e dor de ignoranța cu care mă trezeam în fiecare zi. Mi-e dor de nepăsarea tânărului neștiutor. Mi-e dor să nu cunosc. Să zac într-o stare de plutire. Să mă uit la fluturi. Să visez că în spatele zidurilor stă altceva. Stă basmul.
Ce mă liniștește și înspăimântă e că murim. Și că atunci toată durerea asta nu va mai fi.
Mă uit în ochii tăi printr-un ecran murdar. Și mă înfurii că ai avut grijă să bifezi fiecare vis avut cu mine. Și-apoi mă liniștesc. Te-am iubit cu tot ce-am avut mai bun și mai rău, mai angelic și mai păcătos. Te-am iubit cum am știut eu mai bine și-am dat în tine cu forța femeii rănite. Mă uit în ochii tăi și-aș vrea să-ți spun că iubirea noastră a avut termen de valabilitate, dar că încă mă doare cumplit abandonul tău. Parcă ai fost o fantomă. A rămas rece o bună parte din mine.
Știi ce înseamnă să te trezești în fiecare dimineață conștient de nefericirea lumii?
3 Comments
Gabriela Kölcsei
22 May, 2014 at 10:15 am“Cea mai dureroasă experiență este atunci când realizezi că stai într-o cușcă. Și că te sufocă lipsa spațiului, dar te înspăimântă universul. Și stai și adulmeci de la distanță viața. Și viața nu are răbdare.” Ma duci cu gandul la versurile Alexandrinei : Ursii albi la geam demult ma urmaresc,/ deloc nu ma amuza viata dupa geam/ursii se intreaba – cum oare mai traiesc? .
Mi se intampla des sa-i fredonez cantecul in timp ce privesc viata si intre mine si viata e un geam. Viata e afara, inauntru ma sufoc, dar afara simt ca-mi pierd echilibrul, parca se misca pamantul sub picioarele mele si oamenii vorbesc prea mult si mult prea tare.
BrokenBird
14 May, 2014 at 2:52 pmMi-e dor de inocența zilei de ieri…
Evergreen
14 May, 2014 at 2:53 pm:)