Vorbeam c-o dragă la telefon și-și amintea de perioada neagră din viața mea, perioada în care am umplut blogul cu drame și spumele mării întunecate, perioadă în care nu știam cine sunt și încotro mă duc, perioadă în care toate rădăcinile mele s-au făcut praf și eu zburam în neant. Perioadă în care am rămas cam… singură.
Nu pot să cred că au trecut 10 luni… uau!
Impresia a rămas că a trecut ușor. Adevărul e că am cam bătut la porțile iadului, dar m-au refuzat. Nu știu când a fost momentul când m-am remontat, doar că am ajuns în punctul ăsta în care sunt lucidă, conștientă și fericită, dar nu e o fericire din filme, ci una liniștită, în mine.
Oamenii spun că râd mereu. Prefer să râd decât să plâng sau să mă enervez. Prefer să râd pentru că sunt mișto când râd. Sunt mișto și când plâng pentru că plâng cu umor, dar parcă tot mai bine mi-e pe partea cealaltă.
Știam c-o să se termine și poate asta m-a ajutat să nu mă uit înapoi. Am învățat o groază din tot ce mi-a oferit viața. Am învățat că trebuie să iau și nu să aștept să mi se dea. Am învățat să spun nu și să nu-mi neg dorințele. Am învățat să merg cu valul și să nu mă opun. Cel mult să-i fiu deasupra. Am învățat să fiu sinceră cu mine însămi și să nu mă menajez. Am învățat să fiu mulțumită cu mine…
Sunt surprinsă de tot ce mi se întâmplă. Proiectele care vin, oamenii pe care-i întâlnesc, poveștile pe care le trăiesc. Sunt surprinsă că primesc, obișnuită să dau. Sunt surprinsă de azi, de ieri, de ultima perioadă din viața mea. Timpul meu, pe care-l iubesc de mor, mi-e camarad. Ne drămuim împreună secundele și le așezăm după bunul plac.
Well, se pare că mă pot numi ființă matură.
Băi, cert e că totul trece și că orice ar fi, oamenii se vindecă!
HugsLovePeace
No Comments