Ești fiul ploii și azi nu port umbrelă
Mă mărturisesc ție ca unui părinte. Nu mă tem de tine. Țin spatele drept. Îmi atingi clavicula. Nu tresar, dar îmi place senzația. Îmi atingi maxilarul și mă confesez: lângă tine mă simt femeie.
Îmi place zâmbetul tău. Și-mi mai place mersul lejer, detașat. Și când îmi faci complimente, dar știi să-mi mângâi orgoliul. În fața ta nu mi-e rușine de slăbiciunea mea, de feminitatea din mine. Și nici de căutările mele. Și nici să-ți spun tot. Că am plâns în brațele cuiva de s-a cutremurat orașul. Că o să mai plâng. Că mi-e frică să nu mor singură. Că mă enervează frica asta. Că m-am crezut neînfricată. Nu mă oprești din spovedanie. Nu-mi dai direcții. Nu mă înveți. Nu mă ghidezi. Mă lași. Te joci cu energia mea. O prinzi în pumn și mi-o dai înapoi. Cadou. Uneori îmi amintești că-s egoistă. E o boală pe care am început s-o îngrijesc. Mă întrebi dacă suntem suflete pereche. Zic că nu cred, dar cred că suntem. Mă gândesc pentru o secundă că am putea fi, dar brusc mă trezesc în real.
Nu tânjesc să mă ții în brațe. Și nici la o fericire-n doi. Ci să te văd din când în când, tu să-mi atingi clavicula și maxilarul și eu să mă las purtată într-un vals al feminității.
Ești fiul ploii și nu port umbrelă
niciodată
scrie-mi…
No Comments