Există genul ăla de ființe care nu pricep că iubirea nu e o ecuație pe care o rezolvi și ai plecat acasă liniștit. Genul de ființe care-ți bagă iubire cu de-a sila, îți pompează pe unde pot și îți transmit în toate formele, de la cuvinte în nisip la roiuri de fluturi derutați, doar-doar le dai iubire înapoi.
E un troc. Îți dau, îmi dai. Și se și cântărește iubirea, dacă nu știați. În gesturi. Te-am pupat de 13 ori azi, tu doar de 8. Nu mă iubești suficient, nu sunt importantă pentru tine, nu mă vrei… nu-mi aduci flori și lauri, n-ai văzut că mi-am schimbat rujul. Mă rog, nu știu ce zic bărbații, că știu că există genul ăsta și la masculin.
Oamenii ăștia se chinuie să iubească. Pentru ei nimic nu e natural, ci totul e o dramă fără încetare. Se vede pe figurile lor că-s nemulțumiți, că ceva nu le convine, la ei, la celălalt. Și se dau de ceasul morții că cum să facă să fie bine. Și în lupta asta continuă se duce departe și relația.
Desigur, pe lângă această disperare viscerală, acest gen de oameni mai este înzestrat și cu caracteristica: nu știu când s-o lase baltă. Relația se rupe, ălalalt merge pe drumul lui, dar omul nostru iubăreț rămâne acolo mult și bine. El e neclintit. El iubește și gata! Ne-am înțeles? Ca la armată, drepți!
Eu când iubesc și nu-s iubită înapoi, ceea ce se întâmplă destul de des în ultima vreme (meow), mă zbat în propria dramă, dau sms-uri la băute și mă vait pe blog. Dar nu mă duc la om la ușă să-l pândesc, nu-l stalk-uiesc (sau mă rog, nu știe că-s acolo), nu-l chinui și nu-l agresez/agasez. Aia e, merg mai departe…
Nu știu dacă e vorba de demnitate sau de pierderea rațiunii atât de tare încât să te pierzi și pe tine. Dar știu că toate poveștile auzite cu astfel de oameni mi s-au părut înfiorătoare.
Cu bine.
>.<
No Comments