Lumea moare în jurul meu. Oriunde întorc capul aud câte o poveste tristă…

Domnișoară, îmi pare rău să vă spun, dar aveți cancer. La sân.

Mă uit uimită la femeia din fața mea. Nu știu unde sunt, n-am mai văzut spațiul ăsta plin de lemn bătrân. Greu de respirat. Mă uit lung la ea până preiau informația și o trec prin mine. E doctor, asistentă?

Probabil că faptul că nu reacționez o determină să îmi spună: ar trebui să începeți chimioterapia. E un stadiu avansat. Nu pot să deschid gura pentru că prin fața ochilor îmi trec imaginile văzute deunăzi pe net cu o femeie care devine o stafie pe picioare și în final moare. Din ea a rămas un mesaj pe piatra funerară ”I loved it all” care se plimbă acum pe retina mea.

Abia pot să răspund, resemnată. Da, nu cred că o să fac chimioterapie.

Dispar.
Apar într-un alt spațiu în aceeași clădire. Am simțit în stomac gândul morții. Mi s-a făcut o frică teribilă. Soarele arunca fâșii de lumină palidă. E o lumină rece. Mi-e frig. Parcă mă arde răceala ei. După ea o umbră neagră. Senzația că urmează să mor mă copleșește. Mă așez pe trepte.

Oare ăsta e un spital?Ce-o fi? Unde sunt? Mor. O să mor. Și îmi pare rău că mor. Că am trăit puțin de tot.

O sun pe mama să-i dau vestea. Ce să-i spun? Abia îmi găsesc cuvintele. Chimioterapie. Nu vreau.
– oare când am devenit așa lașă de nu mai vreau să lupt pentru mine, îmi spun în gând.
Mama e în stare de șoc. O sun și pe Lala să-i zic. O, Doamne, cum să-i zic? Mi-e frică de moarte, de ce a mai rămas de trăit, de dureri, de tot.

Dispar.
Mă întorc la doamna care mi-a dat vestea. E tot acolo, poartă un halat cu tente de gri. E brunetă și dolofană. Se uită la mine și schițează un zâmbet. M-am răzgândit. Vreau să fac chimioterapie.

Simt un gust amar în gură. Parcă deja îmi cade părul. Sunt obosită și simt că mă sfârșesc. Mă uit la o pungă cu lichid. Îmi intră în vene.

Sună ceasul. E dimineață. Mă trezesc cu ochii înlăcrimați. Mă duc la mama aproape plângând. Am visat că am cancer și că o să mor.
Vă imaginați cum a arătat dimineața mea…

Cam așa mă influențează pe mine lumea din jur. Nu mai dorm de câteva nopți bune. Frici peste frici.

Am devenit așa mică în lume, un anti-exemplu al meu. Dacă s-ar întâlni Rox de acum 8 ani cu cea de acum ar pocni-o peste bot. Nu mă putea opri nimic atunci. Nici atacurile de panică, nici familia dezbinată, nici relațiile ciudate, nici joburile sau lipsa lor. Nimic nu mă speria. În fiecare zi o luam de la capăt cu încrederea că voi reuși.

Se termină lumea… nu știu de unde mai suntem la câți morți există zilnic. Se termină lumea, vă spun…

Foto: Jan Saudek