Ca-n viață, ca-n filme

Lumina pe pleoape

Eu plâng foarte rar. Și-s puțini cei care m-au văzut plângând.

Numără până la doi. Ah, cât ai clipi ai și ajuns, nu?
Numără până la doi cu 365.
Azi număr doi ani de când Sorela mi-a zis la telefon: vino acasă, a murit tata… și m-am dus.

Nu știu când s-a scurs timpul ăsta. Nici nu cred că are vreo importanță, cert e că s-a scurs. Eu m-am mutat înapoi acasă, în camera lui. Uneori uit că a existat vreodată. Nu mi-e ciudă de asta. Știu că e normal. Pățesc asta cu oamenii care-s vii, d’apăi cu cei morți.

Când încerc să mi-l imaginez nu-l văd. Văd doar umbre. Îi aud vocea, în schimb. Și am senzația mâinii lui pe creștet. Când venea dimineața să mă trezească să mă duc la școală. Sau mâna lui în mâna mea. Se încheie cu senzația de rece.

E urât să-ți vezi omul drag transfigurat, într-un coșciug. Mort. Cred că șocul pe care-l trăiești este realizarea că e ultima oară când îl mai vezi. Și atunci, fir-ar ea să fie de soartă, nu-l poți îmbrățișa ca lumea de rămas bun, nu-l poți pupa cu foc, nu-l poți conduce la ușă. Pentru că nici măcar nu-ți răspunde.

Azi se împlinesc doi ani. Nu am realizat decât târziu că azi este ziua.
A devenit atât de normal să nu fie, încât sărbătorirea plecării, se pierde într-o zi a săptămânii.

Din cauza lui sau poate datorită, habar nu am, voi fi tot timpul un puzzle neîntregit. Nu știu dacă asta e bine pentru că mă determină să caut bucata aia potrivită sau e rău pentru că (se pare că) nu există.

HugsLovePeace
>.<

You Might Also Like