Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

Luni, înainte de Crăciun (amintiri și dor de casă)

Deși nu simt senzația aia de Crăciun, poate pentru că nu e ger, nu-i zăpadă, nu mai e magia copilăriei și nici nu miroase a sarmale pe scara blocului. Nu-s eu fan mese-n familie de Crăciun, pentru că nu-s fan ”hai să zâmbim și să pretindem că suntem ok”, dar aveam niște tradiții acasă, de exemplu pe 24 decembrie mergeam în Expirat cu Carmen și-l sărbătoream pe Moș, împodobeam bradul cu maman și sis și ascultam colinde… puneam cadouri, mâncam celebra salată de boeuf cu pui și tot așa…

Luni inainte de Craciun

Dor de casa, rox evergreen andrei, irule blog

 

Suntem în săptămâna în care acum mulți ani simțeam un fel de fluturi în stomac. Așteptam să vină tata cu un brad chel acasă pe care-l împodobeam c-o dedicare de care nu cred că o să mai dispun vreodată. Apoi așteptam… Ne trezeam dimineața super entuziasmate, la mine era din inerție, că știam deja toate chestiile despre inexistența Moșului, ce cadou voi primi și pungile de dulciuri primite de ai mei de la job. Alergam la brad și începea nebunia. Nu făceam lucruri inedite, stăteam în casă, ne scotea tata cu sania, ne uitam la televizor. Dar părea că e magic totul.

Mai demult, când eram super mică, îmi amintesc că mă rugam la brad. Stăteam în genunchi, ori în fața lui, ori în pat și-i dădeam cu rugăminți. C-o fi, c-o păți, nu mă dezamăgi, brăduleț, brăduț drăguț… Aveam niște luminițe-floare la care mă uitam cu ochii întredeschiși, cât să disting culori și sclipiri. Ziceam toate rugăciunile vreodată știute și speram să vină Moș Crăciun și la mine, deși știam că nu merit. Dar rugându-mă așa cu pasiune, poate mă ierta universul și primeam și eu ceva sub brad. Primeam mai mereu, mai puțin în anul când am fost foarte, foarte săraci și mama a trebuit să împartă două ciocolate cu soră-mea, vară-mea și cu mine. Atunci am aflat că Moș Crăciun e o invenție și că, de fapt, părinții noștri ne pun darurile sub brad. Se terminase lumea, dar rămăsese plăcerea de a minți un alt om. Sora mai mică. Într-un an, i-am zis că ne-am întâlnit cu Moș Crăciun și ne-a adus până acasă cu sania, că erau nămeții prea mari. Parcă-i văd ochii ăia vii care căutau să găsescă minciuna, dar nu reușea niciodată (o, yea!) și tristețea că ea nu a fost cu noi în aventura asta.

Eram o familie modestă ce locuia la etajul 3 într-un apartament cu două camere într-un cartier semi-rău-famat în București…

Acum Andrei și cu mine suntem o mini-familie ce locuiește într-un bloc cu un etaj, într-un orășel de pe o insulă, la vreo 2698 de kilometri distanță de ce amândoi numim ”acasă”. Avem brăduțul nostru, ne construim propriile tradiții, căutăm varză murată să încercăm treaba cu sarmalele și tot așa. Purtăm în noi, fiecare, amintirile proprii despre Crăciun. Pentru mine rămâne cea mai frumoasă și importantă perioadă din an. Poate pentru că mă simțeam apropiată de ai mei, poate pentru că a rămas în mine copilul ăla care tânjește mereu la magie și neobișnuit, poate pentru că oamenii devin mai empatici în perioada asta.

Cu cât creștem mai mari, cu atât visăm mai mult la senzațiile din trecut.
Cu cât creștem mai bătrâni, cu atât ne obișnuim să fim singuri, să ne abandonăm mai mult în mintea noastră.

E luni. Înainte de Crăciun.
Săptămâna viitoare trecem în 2016. Nu-mi place deloc cum sună, 2016.
Nu-mi aduc aminte care a fost cel mai bun an din viața mea. Poate 2012. Am călătorit mult atunci. Dar eram de capul meu.
Poate 2016 o să fie cel mai an.

Love,

 

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.