M-am dat cu placa pe Luna plină

A fost eclipsă. Și goagălul a celebrat-o. Și facebooku. Și messu, dar mai ales eu, care ca un fluture cu tulburări de personalitate, m-am strecurat pe gaura cheii și-am tot zburat până am ajuns undeva într-o beznă cam înfricoșătoare, dar interesantă.

Când să mă întorc acasă *unde-s singură și mi se pare grozav* am dat cu capul fix în lună. Stătea ascunsă, cică e rândul ei să dispară de pe cer ca să creeze atmosferă pentru romanticii incurabili de pe pământ. Auzi la ea. Cine se crede? Eu m-am zgâit o vreme la ea, că mi-o imaginam cu totul altfel, dar ea,Luna, normală, gălbejită, stătea pitită în adâncul cerurilor.

Eu, să fac conversație, o întreb dacă mă acompaniază la un pahar. Ea, plictisită și agasată cumva de prezența mea, zice că mda. Eu scot repede din stash-ul magic ascuns după urechea stângă, două pahare cu picior înalt și niște lacrimi de făt frumos cu 8% alcool. Bem un pahar. Liniște. Niște stele își pileau unghiile și-o bârfeau pe o a treia, care cică s-ar fi cominat cu unul lucios, cu praf de aur. Eu mă uit la ele, ele râd de părul meu roșu și de ochelarii mei mari, după care dispar.

Și Luna, după ce oftez zgomotos de vreo trei ori și bat cu talpa în gol, într-un final mă întreabă care-i treaba? Eu, parcă trezită din reverie, mă fac că nu am înțeles, dar mă mânca limba să-i vărs tot. Dau din umeri ca să par plictisită, mă uit în jur ca să caut cel mai bun început să-i captez atenția și îi zic:

Auzi Luno, cum reziști tu fără Soare? Că din câte am înțeles eu dintr-o legendă, voi doi sunteți cumva pe felie…

Ea se uită lung la mine. Se încruntă. Am zis că-mi dă una de n-apuc să mă fac iar fluture. Se liniștește, ba chiar devine blândă spre mămoasă și-mi zice că-s proastă de dau în gropi! Să nu mai cred în toate prostiile!

Dar eu o țin cu placa mea, o turui aproape fără să respir. Eu și teoriile mele bizare cu privire la… orice. Ea mă ascultă. Bea. Mă îndeamnă să beau. Mă fac praștie. Râde de mine. Eu încep să plâng: Luno, uneori sunt atât de copleșită de viață, că-mi doresc să stau într-un colț și să plâng o oră. Sunt obosită, am kilograme de cafea în vene, o mie de gânduri care mă agasează, oameni care mă întristează. Aș vrea să plâng pur și simplu. Nu isterică, ci să plâng tăcut o oră. Ea-mi zice să plâng. Eu cumva beată și euforică uit să plâng și râd. Râd de mine. Că-s prostănacă.

Se face ora la care Luna trebuie s-o taie spre cer. Mă bate pe umăr. Îmi zice că viața e greu. Mă pupă pe frunte. Pute a alcool. Eu am amețit. Și mă trimite acasă. Îmi iau un fel de zbor și nu nimeresc din prima gaura cheii așa că descui și intru ca omul.

Acasă e gol. E beznă. E Leonard Cohen la radio.

Mâine seară o facem lată! Pe lună…