M-am (des)prins

Am o continuă stare de greață și m-am prins de unde vine.

Sunt în perioada în care se opresc în gât toate amintirile. Ca să nu ajungă la minte și să mă bulverseze și să mă deconcentreze de la ceea ce încerc eu să construiesc.

Nu am nimic în mine și tot ce contează nu e mai departe de ieri. Adică am măturat tot ce mă putea emoționa. Memoria e pe o perioadă extrem de scurtă. Și nu mă mai simt legată de absolut nimeni pentru că nu mă mai raportez la nimic. Adică nu mai sunt dependentă de un alt om cu care să respir, fie el iubit sau prieten. Și nu pentru că mi-am dorit asta, ci pentru că așa s-a întâmplat.

Ciudat cum tocmai eu, nevoiașa nevoiașilor de a aparține, fug ca dracu’ de tămâie de legături. Sau poate mă prefac doar, ca să-mi cresc stima față de mine însămi. Ca să-mi pansez ego-ul vătămat de-a lungul vieții. Sau poate pentru că m-am dezlegat cu greu din altele. Poate că e cel mai bun scut. Poate pentru că refuz să mai sufăr. Sau poate pentru că știu deja că mă va dezamăgi. Așa că periodic folosesc metoda înlocuirii. Trist, nu? Cum pleacă vreunul că s-a săturat de ifosele evergrinești, pac, fac un casting mental și îi ia altcineva locul. Un fel the attention whore, dar care oferă afecțiune la schimb. Mecanism tâmpit.

Veneam de la cumpărături. De la real. Am observat că s-au scumpit toate. Mă concentram să nu alunec. Și mă gândeam la asta. Mă gândeam că pot ajunge în acel punct în care să rămân absolut imună. Să mă trezesc dimineața lângă un corp pe care l-am iubit cu câteva ore înainte, să mă îmbrac, să plec și să nu-mi pese dacă mă sună. Sau să se trezească vreun prieten de sânge să mă părăsească și eu să-i urez drum bun fără vreo tresărire. Sau să dispară globul pământesc și eu să plutesc în negru și să nu mă surprindă cu nimic.

Aș fi un fel de robot cu părul roșcat și ojă plesnită pe unghiile uneori roase. Aș fi stană de piatră, oglindă, cârjă stabilă. Aș fi idealul feminin care nu stresează cu întrebări și pretenții ceremonioase. Aș fi prietena care ocupă primul loc în top pentru că nu m-aș transforma în victimă rănită dacă ceva nu ar funcționa. Aș fi cetățeanul ideal care nu s-ar panica dacă vine sfârșitul lumii.

Aș fi toate astea de mai sus și asta m-ar proteja să nu mai scrijelesc pereții. Aș fi toate astea de mai sus și aș trăi o sută de ani neafectată de vuietul vieților. Aș fi un om de zăpadă care se dezbracă nepăsător în curul gol și se plimbă prin Vama Veche în miezul lunii mai (asta nu știu de unde a mai ieșit).
Aș fi absolut nimic pentru că existența mea se bazează pe iubire din aia nebună, prostească, disperată, patetică și dacă îmi reprim asta, mă reneg pe mine.

Mă gândesc că vine ziua mea. Da, mai e, dar eu gândesc în avans când vine vorba de ziua mea pentru că e importantă. Aș vrea să fiu la mare. Tare-aș vrea să fiu la mare atunci. Sau într-un loc nou (preferențial să aibă și mare) și pustiu.

Ana zice că cer dragoste din aia, dar că e normal. E vârsta. Oricum sunt o devastată. Io rânjesc. Mă mir. Probabil că o strig prin toți porii, dar sunt roșcată bățoasă care nu lasă garda jos. Ba mai cumpără și-o spadă pe lângă scutul primit de la una dintre ursitoare. Erau bete săracele…

HugsLovePeace
>.<