m-am întors

e groază afară din noi. sunt minus grade. ninge pe alocuri. doare sîngele în vene. doare de frig. doare de dor. miopia se agravează şi adolescenţa e departe. cad fulgii aspri pe pleoapa grea. şi rîd a somn. a somn de veci în vecii vecilor amin vouă, necredincioşilor!

peregrinări prin alte lumi, ficţiuni care alină nopţi sau zile fără de senin, poveşti despre care s-a mai scris, dar pe care vrem să le iubim şi răsiubim pînă la final, pînă ne pocnesc ochii şi inimile de preaplin:

îţi pot cînta poezie asemeni Delaura Siervei Maria, dar nu ştiu, nu ştiu canoane, nu ştiu iubiri ci doar of-ul greu pe umerii îndoiţi. aş putea să-ţi cînd despre demoni mai cu seamă, decît despre dragoste. sunt oarbă. o mare de alb s-a aşezat peste vălul meu de lumină. e un alb stins, neluminat.

şi-n casa somnului ar dăinui etern cuvintele ce le-am aruncat peste ziduri franţuzeşti. mi-aş scrie teastament în limba franceză şi aş vinde luna pe doi bani jumate… o lună mov ca-n tabloul din living. nu-i living, e sufragerie… aş bea din cupa vieţii şi aş putea să transform şoarecii în oameni, poate ar fi mai frumos aşa şi poate ar semăna mai mult. aş învăţa vals şi te-aş invita, dar numai într-a şaptea cînd eram mai curajoasă.

există un dar al iubirii, dar aripile ne sînt frînte şi, de obicei, renunţăm fără regret. stăm de veghe, un veac de singurătăţi pentru a povesti liniştea de-apoi, a vieţii unui solitar. ca un magician ne aruncăm vrăjile asupra lumii, dar arareori scoatem un iepure alb din joben. într-un proces de conştiinţă ne dăm seama că avem mai multe identităţi, dar că toate fiinţele sunt uşoare… atît de uşoare încît sunt insuportabile. poţi să rîzi ca şi terapie pentru uitare, dar Tamina încă strigă.

Aş putea să-mi numesc prima fiică, Lorelei, dar s-o vreau fericită… sau aş putea să visez la nunţi în altă lume fără de anotimp.

şi-ar mai fi că altfel nu s-ar mai povesti, dar stelele-s răsărite de cîteva ceasuri pe cer, iar somnul bate-n uşa ochiului. e timpul pentru odihnă.