Confesiuni

M-am trezit vorbind în gând despre tata

Au trecut mulți ani de când tata s-a dus de aici. Și mai mulți de când și-a pierdut statutul de erou. Spre surprinderea mea, în ciuda unui tată alcoolic și absent emoțional, m-am descurcat destul de bine. Sau, mă rog, suficient de bine cât să nu mă rătăcesc mai mult decât e necesar ca să mă găsesc. Dar nu despre mine e aici, ci despre tata.

Pe tata l-am tot invocat de-a lungul vremii, mai ales după ce a murit și m-am împăcat cu gândul că m-a părăsit și că m-a trădat și că a fost un ticălos egoist. Nu mai am crize de furie și nici nu-l mai condamn. Atât a putut. Nu a fost deloc corect, poate ar fi trebuit să fie altfel, dar n-a fost.

Tata s-a căsătorit puști fiind. Și maică-mea la fel.
Eu am 30 de ani și mă consider imatură și iresponsabilă. Ai mei aveau 23 și respectiv 24 de ani. Când mama avea 26 de ani deja apărusem eu în peisaj.
Cică tata mă plimba cu bicicleta și era super mega mândru că exist în viața lui. Atât cât poți fi de mândru la 25 de ani, stând cu chirie, având un job modest, proaspăt însurat.

Tata a fost un fel de idolul meu, dumnezeul meu, prințul meu pe cal alb. Nu e vina lui că dintotdeauna am avut tendința să urc oamenii pe un piedestal și să îi umplu de calități. Așa am procedat eu de când mă știu. Cum te iubeam, cum deveneai un erou.
Mă rog.

Tata era un bărbat super frumos. Mie mi se pare că era o combinație Alain Delon, Brad Pitt, toți iubiții mei la un loc. Așa mi se pare mie în continuare, că de câte ori îl văd pe Alain Delon mă gândesc la el. Și avea și carismă, picau muierile ca muștele în jurul lui. Putea să combine orice, oricum, avea mereu vorbele la el, avea un farmec al lui. Și râdea într-un fel. Tot al lui. Așa că a fost un manwhore. Am aflat asta destul de mică și poate n-ar fi trebuit. Am simțit un soi de mândrie și rușine….

Nu știu cum s-a derulat viața noastră și nici nu știu dacă moștenirile genetice din familia lui (tatăl lui era alcoolic), depresia, plecarea în țările alea bizare (Libia, Israel) sau pur și simplu viața i-a dat la gioale, dar pe când aveam vreo 15 ani, deja eroul meu se stingea. Și de atunci am intrat cu toții pe o pantă descendentă care s-a încheiat cu moartea lui și bocetele noastre.

După ce mi-au trecut crizele de muiere răsfățată și de copil abandonat, după terapie, cărți citite, atacuri de panică, gânduri nasoale, am ajuns într-un punct în viață în care l-am detașat pe tata de omul ăla care trebuia să aibă grijă de mine și să mă iubească necondiționat și l-am privit ca om. Nu știu nici azi ce a pățit, ce i s-a întâmplat și unde a dispărut omul ăla, dar vreau să cred că a luptat cât a putut. Și apoi a zis, bag piciorul!  Vreau să cred că omul ăsta a avut curajul să se lase doborât. A avut curajul să fuck everything și să fie așa cum voia el să fie.

La 23 de ani s-a însurat. La 25 a avut primul copil. La 28 al doilea.
Poate a fost prea mult. Poate și-a dat seama că nu era pregătit. Poate responsabilitatea a fost copleșitoare.
Poate visa să călătorească în jurul lumii. Sau să vadă 50 de filme pe an. Să învețe italiana, să cânte la tobe sau să zboare cu parapanta.
Poate voia să aibă alt job, altă familie, altă viață.
Și și-a dat seama că nu mai poate da timpul înapoi. Că deja are o casă cu cineva. Și doi copii. Și că e deja nefericit. Și trist.
La 48, când a și murit, era deja prea obosit de toate.

Nu știu ce mi-a venit să scriu despre tata. Măcar nu mai e cu jale. Sau cu ură.
Poate pentru că toată lumea are impresia că atunci când mori te întâlnești cu oamenii dragi. Eu nu am niciodată chestia asta, dorul ăla de tata. Am rămas cu imaginea lui de om rătăcit și am impresia că dacă mor și plec să-l caut, ori n-o să mă recunoască, ori n-o să vină la intrarea mea pe poarta aia luminoasă, ori o să mă rateze la buză. Dar nu e nimic nou nici în asta.

S-au făcut șapte ani.

Foto

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.