Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

M-aș lua să mă tot duc

 

E ciudat cum înveți să-ți dorești din ce în ce mai puțin. Cum, cu înaintarea în vârstă, te sperie visele și te mulțumești cu cât mai puțin. Ba, devii prea conștient de ridicol și te ferești, ca la leapșa. Eviți să spui ce gândești, de teama să nu fi considerat tâmpit, dansezi cuminte-n colț ca nu cumva ceilalți să observe stângăciile și lipsa ritmului, nu vorbești cu persoana care-ți place pentru că nu-i în liga ta și tot așa.

Dacă cineva îți zâmbește, te oprești să te privești în prima oglindă, ca nu cumva să ai ceva pe față. Dacă-ți cere numărul de telefon, sigur e vreun psihopat care are trei cadavre-n beci. Nu mai ai curajul să te sui în primul tren și să pleci unde te-or duce șinele, ai treabă la muncă și o viață de trăit.

Ești obosit. Din ce în ce mai tare, din ce în ce mai acut. Starea ta este să nu vrei nimic mai mult și să strângi bani de-o vacanță în Grecia. Iar fericirea ta nu se găsește nici măcar în lucruri mari. Nici în cele mărunte. Fericirea ta s-a dus de multă vreme, odată cu ultimul zâmbet libert, ușor amețit pe plajă-n Vama Veche.

Te uiți la omul de lângă tine care îmbătrânește pe zi ce trece. Nu mai are chef nici de sex, nici de ieșit noaptea cu rolele-n parc. Nici se stat pe canapea la film. Era o vreme când vorbeați ore-n șir despre vrute și nevrute, când vă țineați de mână și erați cei mai buni prieteni. Azi ești obosit. Și omul ăla mic și frumos pe care-l iubeai cu atâta ardoare, s-a stins sub privirea ta pierdută.

Nu știu dacă există resuscitare din forma asta. Mi se pare că o căpătăm cu toții la un moment dat. Apare pe un fond al dezamăgirilor, se instalează treptat, aproape pe nesimțite și te prinde-n gheare. Când realizezi e prea târziu, că ai devenit confortabil în tristețea asta.

Mergând aseară pe stradă am realizat că în configurația mea emoțională este o tristețe profundă. Până în viscere. Nu știu când s-a instalat, că-mi amintesc de mine ca fiind un om vesel spre optimist. Ori poate am memorie selectivă, ori poate nu mai am deloc și-mi amintesc altceva decât am trăit. Uneori mă întreb dacă sufăr de alzheimer timpuriu, că e cam gol în sertarele minții mele.

M-am gândit cum de n-am putut, noi doi. Cum de n-am putut să fim mai presus de viață. Cum de ne-am lăsat păcăliți.
Apoi am refuzat vehement să mai irosesc vreun gând cu asta. Au trecut niște ani, ar trebui să dansez eliberată. Dar uneori mă aprind. Ca mai apoi să mă las spălată de ploi.

Nu mai vreau să știu nimic de tine. Nici că ți-e bine, nici că ți-e rău.
Nimic.

Sunt un om neliniștit. Obosit. Într-o continuă luptă cu mine însămi. Cu cine sunt, încotro mă caut?
Și m-am obișnuit să trăiesc într-o anormalitate absurdă. Iar uneori am senzația că din starea asta de somnambulism cronic mă poate scoate doar un alt om, la fel ca mine.

Eu de ce n-am poveștile alea mișto pe care le tot aud la alții? Eu nu le merit?

*băi, e deja lait motiv evergreenesc, aș vrea să mă plimb pe-o plajă pustie*

 Foto

You Might Also Like

7 Comments

  • Reply
    dan
    1 April, 2013 at 5:53 pm

    Buna asta cu lait motivul

  • Reply
    Evergreen
    31 March, 2013 at 8:54 pm

    Da, am dat-o pe Suete :) Cafeaua…

  • Reply
    ben
    31 March, 2013 at 5:33 pm

    Gentuța e premiul dat de tine acum un an, sau mai bine
    și n-am băut o cafea împreună (încă) :)

  • Reply
    ben
    31 March, 2013 at 10:55 am

    uneori mi-e dor de tine evergreen.
    nu știi să fii rea dcât cu tine…

    • Reply
      Evergreen
      31 March, 2013 at 11:56 am

      Ben, ce cuvinte blande-mi spui :)

      • Reply
        ben
        31 March, 2013 at 12:48 pm

        – știi că mai am gentuța de la tine? :)

        • Reply
          Evergreen
          31 March, 2013 at 12:49 pm

          Ce gentuta? Ne cunoastem? Uau.

    Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.