Mă enervează

Deşi o iubesc pe bunica mea, mă enervează atunci când mergem împreună la Biserica din sat şi mă obligă să fac ritualul acela (de ochii babelor): mătănii şi pupat icoane. Cum să-i explic că legătura cu Divinitatea e alta? Şi atunci le fac şi par smerită, doar să-i fac ei pe plac.

Când sunt întreruptă (atunci când vorbesc) simt că îmi vine să lovesc persoana cu care vorbesc. De asemenea şi când alţii sunt întrerupţi, mi se pare că ne derutăm reciproc, că jucăm un ping pong absurd al ideilor.

Oamenii care cer sfaturi şi se pişă pe ele şi oamenii care dau sfaturi şi se oftică dacă nu le urmezi.

Sutienele push up, prea mici şi cămăşile albe egal sfârcurile pe afară, bleah!

Femeile care ies din casă arătând de parcă le-a lovit troleul. Nu zic să ieşi cu părul ondulat şi pantofi cu toc până la colţ, dar măcar decent şi nu aproape în curul gol. Şi ne mai întrebăm de ce-s atât de multe singure…

Unii bloggeri mă enervează cumplit pentru că se cred zeii virtualului. Nu dau nume. Şi unii comentatori care spun chestii total pe lângă şi se aşteaptă să le răspund şi să le mulţumesc că sunt aici. Vin rar, dar când vin mă ia capul.

Oamenii care-mi citesc blogul şi apoi au impresia că mă cunosc şi că putem să ne tragem de toate şireturile din Univers, ba chiar se contrazic cu mine despre mine. Asta-i maxim!

Mă enervează cretinii care publică joburi şi apoi nu se uită peste cv-uri. Înţeleg că aplică 5000 de disperaţi, dar măcar cei care se califică merită o aruncătură de ochi.

Melodia Portugalia a lui Salam.

Oamenii care intră în tine pe stradă (eu cică aş fi unul din ei, că nu am direcţie) şi nici măcar pardon nu zic.

Controlorii care nu controlează rromi.

Cei care s-au sesizat că rromii sunt europeni. Ei nu-s parte din niciun pământ, din nicio Europă. Ei sunt cu caravana. Sau mă rog, erau.

Şi ar mai fi, dar nu-mi mai vin în cap. Pe tine ce te enervează?