Mai bine un tată gay decât unul alcoolic

Rumeg de câteva luni bune însemnarea asta. Am avut câteva drafturi, dar le-am șters. Acum am redeschis pagina goală cu dorința de a scrie. Frica mea legată de acest titlu a fost să nu-mi expun și să nu-mi jignesc familia, mai ales că trăim într-o Românie bolnavă de judecată, homofobă și rea. Dar învăț să-mi depășesc fricile și mă bazez pe bunul simț al celor din jur, care vor lua mesajul esențial, nu forma lui.

Cine citește blogul ăsta știe că tatăl meu a fost alcoolic 

Dacă stau și mă gândesc la copilăria mea nu-mi amintesc mare lucru. Amintirile recente sunt cu el beat, umblînd dezlânat prin cartier, cu ochii lui de un albastru perfect, tulburi și pierduți.

Nu era agresiv fizic (a încercat de câteva ori, dar n-a reusit), dar ne abuza emoțional pe toate trei (apărea și dispărea de acasă, venea pus pe harță, avea episoade psihotice pe care le-am crezut efectele sevrajului).

Maică-mea avea 3 servicii ca să ne întrețină pentru că el dădea banii iubitelor lui și pe alcool. Soră-mea era mică și ar fi avut nevoie de o familie stabilă, nu de scandaluri. Iar eu eram un pseudo-adult panicat. Erau zile când ajungeam acasă după școală și muncă și de la parter până la trei mă închinam să nu fie acasă. Pur și simplu să nu fie acasă. Să am un moment de liniște.

Am trăit niște ani oribili, în spaimă, durere, depresie până în 2008, când a murit

Tatăl meu nu era cineva cu care mi-ar fi făcut plăcere să stau de vorbă, să ies la un ceai sau la un film. Era un clasic și probabil ar fi ieșit acum la referendum. A fost alcoolic, egoist și ne-a trădat atunci când a lăsat totul deoparte și, în ciuda eforturilor noastre, a decis să renunțe.

Te aștepți când moare un părinte să fie un soi de suferință. Pentru mine a fost un amestec de regret pentru ce n-a trăit și eliberare. Deși mă mutasem de acasă, faptul că murise, era rezolvarea tuturor problemelor noastre. Însănătoșirea lui dispăruse cu ani în urmă, rămăsese doar decesul.

Ce nemernicie, să te bucuri că a murit omul care ți-a dat viață.

A lăsat în urmă doi copii, o soție traumatizată și… nimic altceva. Nimic bun.

Mai bine un tată gay iubitor, decât unul alcoolic și absent

Așa că, adult fiind acum, aș fi preferat să fac parte dintr-o familie gay, dar care să-mi fi oferit iubire, liniște și înțelegere. Nu m-a interesat niciodată viața sexuală a părinților mei heterosexuali, nu cred că m-ar fi interesat nici dacă ar fi fost gay. Decât dacă societatea m-ar fi împins să-mi pese.

De fapt, de aici și problema. Dar mi se pare atât de ipocrit, dacă un copil face parte dintr-o familie gay, ne interesează brusc pe toți, dar dacă face parte dintr-o familie cu un părinte abuziv, nu ne interesează. E atât de normală situația asta, e atât de normal ca femeile să fie agresate de soții lor, e atât de normal să fim copiii nimănui, încât nu e de mirare că sunt omorâte femei în bătaie și niciun vecin nu sună la poliție. Dar să te ferească sfântu’ să-plângă copilul, că imediat cheamă patrula și iei amendă!

…

Copil fiind, familia e tot ce ai și acolo te simți cel mai bine, nu? Problema asta cu căsătoriile gay e a societății, nu a copilului. Pe noi ne frământă, pe noi ne sperie, pe noi ne lezează. Copilul, atâta timp cât e iubit și îngrijit, atâta timp cât e ascultat și înțeles, nu are nevoie de definiții și etichete. Dar noi, da!

…

Așa că într-o lume ideală, ne-ar păsa mai mult de orfanii României decât de sexualitatea părinților care i-ar putea adopta.

…

Cititi articolul asta despre acesti doi tati care au infiat copii cu dizabiltati. Am bocit cand am vazut videoul. Cititi articolul asta despre bunastarea copiilor din cuplurile de acelasi sex. Se tot fac studii pe această temă si nu am găsit vreunul să spună că e nașpa pentru copii să facă parte din astfel de familii.

Imagine cover: Laura Makabrescu