Confesiuni

Mai devreme sau mai târziu tot pe două picioare mă ridic

Mă trezesc că privesc pe geam spre alte lumi. Nu sunt prezentă, deși exist aici în momentul ăsta. Nu înțeleg de ce prefărm să fugim în loc să înfruntăm situațiile, mai ales dacă am mai fost acolo. Ne punem pătura-n cap și sperăm că mâine dimineață ne trezim vindecați. Dar nu e așa. Diminețile-s mai grele, îmi zicea cineva. Nu nopțile, ci momentele alea când deschizi ochii și știi că ești tot acolo. În punctul de aseară când priveai pe geam spre alte lumi.

Alergăm în fiecare zi încolo și încoace. Și dacă stăm, aleargă mintea. Încercăm să ne concentrăm pe esențial, dar totul zburdă spre locurile alea care ne fac să ne simțim bine. Sau rău. Depinde de gen. Ne cumpărăm chestia aia la care am visat mult, avem jobul pe care l-am vrut, iubirea și tot ne trezim dimineața șubrezi. De ce? De ce nu ne putem bucura de ce avem? Pentru că întotdeauna mai există ceva. După punctul bifat, urmează altul. Nu-l cunoști, dar tânjești la el.

Începem non-relații în care ne aruncăm cu certitudinea și disperarea omului dezamăgit și lovit în aripă. Apoi ne lingem rănile făcând din asta o piesă de teatru cu intrare liberă. Și fără covor de șters bocancii. Apoi iar suntem loviți în aripă. Sperăm ca cei care vin să vadă spectacolul vor înțelege și vor pansa. Numai că se trage cortina și fiecare pleacă sub pătura lui. Oamenii nu au timp să fie cârje.

Ieșim la restaurante și comandăm peste cât am putea mânca vreodată. Dar ne chinuim să terminăm tot din farfurie. Să bem tot din sticlă. Să stingem toate țigările-n scrumieră. Apoi ne plângem că facem excese. Și nu e bine. Și ne simțim vinovați că am cheltuit banii câștigați la jobul visat, dar care deja nu ne mai împlinește. Ne simțim vinovați că am depășit cota de calorii indicată de cercetătorii britanici și că o să ne îngrășăm. Apoi nu o să ne mai placă lumea și nici nouă nu o să ne mai placă de noi.

Căutăm. Și căutăm. Și experimentăm. Și explorăm. Descoperim limitele.

Azi am înțeles de ce a renunțat tata la viață. Viața renunțase la el.
Aflase că are cancer. Nouă ne-a ascuns adevărul, dar l-a spus alcoolului. Și alcoolul a fost, pesemne, singurul care l-a ascultat.
Azi am înțeles de ce a renunțat tata.

Nu suntem liberi.

Mi-a plăcut asta: ce-i al tău e pus departe. Păi, sper să fiu curajoasă și neobosită ca să găsesc ce-i al meu.

Cu bine,

Foto

You Might Also Like

3 Comments

  • Reply
    Marin
    6 October, 2014 at 9:51 am

    Hola!
    Cred ca sunt momente in care obosim. Sa mai asteptam ceva, sa mai speram, sa mai ascultam de ceva sau cineva. Am vrea sa ne stearga cineva cu buretele tabla aia atat de haotic scrisa…
    Auzi pe undeva sau citesti ca toate au un rost si ca toate prin care trecem ne invata cate ceva. Si cand trec anii si te invarti intr-un cerc vicios in care anumite situati se tot repeta, stai si te intrebi care o fi lectia aia pe care tot nu o pricepi…
    Nu stiu raspunsul la nicio intrebare, stiu doar ca merg pe doua picioare, pe branci tot inainte. Nu stiu catre ce, nici de ce. Doar am senzatia ca nu vreau sa renunt. Nu stiu la ce sa nu renunt si nici de ce. Un lucru stiu: mi-am propus sa zambesc mereu, orice s-ar intamplat. Si-mi iese.
    Asa ca zambeste. Chiar daca se prabuseste cerul :)
    Saptamana vesela!

  • Reply
    RaduLeb
    5 October, 2014 at 9:33 pm

    Sunt în aceeași situație, ca și tine. Mi-aș dori să mi se întâmple și mie ce-ți dorești tu. Îți țin pumnii. :)

    Ai scris prefărm in loc de preferăm. :)

    • Reply
      Evergreen
      6 October, 2014 at 7:20 am

      :)

    Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.