Ne amestecăm. Timpul nu ne e prieten. Am senzația că suntem asincron. Ne proiectăm la două benzi, dar unul dintre noi e ba înainte, ba înapoi. Și nici nu contează care. Ne proiectăm pe pânza albă. Nu e nimic concret între noi, dar a fost ceva dintotdeauna.
Ne amestecăm. Mă gândeam cum ar fi să fim pur și simplu? Nu am curaj să-mi asum gândul ăsta așa că înot în oceanul minții mele. Și el seacă.
Știi? Mă gândeam cum ar fi la sfârșit să realizăm că ne căutăm de multă vreme? Că ne-am tot amestecat în brațele altora căutându-ne pe noi. Că ne-am speriat unul de altul? Că n-am avut curajul să ne (re)cunoașteam? Că de fapt noi doi suntem de dinainte să fi fost ceva.
Dar poate sunt doar gânduri la mahmureală. Poate e o altă dimineață în care mă simt fragilă. Poate nu ne-am potrivi niciodată și acest asincron este ce este și n-are metaforă. Doi oameni care-s mai mult decât prieteni, dar mai puțin decât iubiți. S-au mai văzut situații. S-au mai proiectat astfel de filme. S-au mai scris astfel de rânduri.
Să curgă timp prin venele noastre.
Și de va veni momentul potrivit între noi, atunci vom fi pe aceeași frecvență.
Și de nu va exista niciodată, înseamnă că aceste cuvinte au fost doar alte iluzii notate cu virtuozitate în acest jurnal online.
No Comments