Marea Vămii cu tot cu stare

“Bună dimineaţa, iubita mea !” astea au fost primele cuvinte la răsăritul soarelui care-şi lăsa lumina să îmbrăţişeze valurile calme.

Îndată ce am ajuns am avut un moment de fascinaţie pură. Astfel cu o mînă gîdilînd nisipul repetam obsesiv pentru sine: ce minunăţie, Doamne ce frumuseţe, ce perfecţiune şi priveam fix linia fină a orizontului dintre cer şi pămînt. Şi tot aşa pînă au trecut emoţiile din piept.

M-au cuprins toate: nostalgiile, dorurile, regretele, bucuriile. Un amalgam de emoţii îmi zguduia pieptul şi soarele-mi mîngîia pielea prea albă pentru mijlocul lui iulie. Părul ud şi plin de sare, toropeala  şi leneveala, visarea.

Gheorghe Zamfir, briza, naiul, valurile…

M-am reîndrăgostit! Ahhh şi ce dor îmi era să simt fiorii atunci cînd perechea mea îmi atinge pielea bronzată sau cînd îmi cîntă şoptit în ureche. Şi ce dor îmi era să stăm îmbrăţişaţi în nisip. Să ne plimbăm după scoici. Sau să plutim sub stele.

Am avut oameni mişto cu mine. Şi dans pe masă în Expirat. Şi apa caldăăăăăă şi nopţi lungi. Şi Stejar la Piraţi. Şi beţie de viaţă.

Am avut rîs nebun.

Vama nu mai e ce a fost şi nici nu va mai fi. Am ales să mă bucur cît am putut de ce a rămas şi să trag cu dinţii de orice stare mi se oferea. Din păcate nu ştiu dacă o voi mai revedea prea curînd.

Salutări Piticului cu care m-am văzut fugitiv la Stuf şi care mă aştepta la Compact. Dar nah, Evergreen a ales zbenguiala în schimb.

>.<