să ne cutremurăm de fericire?

Marele cutremur m-a prins prin Control. “La subsol e cel mai bine”, aşa zic oamenii.

Nu m-am panicat – fetele mele s-au panicat, în schimb. Aşteptam cu interes replica, dar n-a mai venit.

La UNATC a fost mai aiurea, că erau porţile deschise şi erau piese în desfăşurare… spectatorii şi actorii s-au speriat, dar totul fu bine la final.

Singura mea teamă este să nu rămîn prinsă sub darîmături, moartea nu mă mai intimidează. N-a picat nimic, deci nicio şansă de deveni erou. Am impresia că dacă se va întîmpla vreodată eu voi fi o mică wonder woman care o să se salveze (deşi voi fi rănită şi în dureri), dar mai înainte va salva omii la ananghie. Apoi Primarul Oprescu îmi va înmîna şapte chei şi cupe de (h)aur şi îmi va oferi cadou o vilă şi-o maşină eco.

Pînă la urmă dacă e să fie, va fi.

Să ne rugăm să nu se repete istoria din ’77 că nu ştiu de ce am impresia că o să pice mult mai multe clădiri – asta pentru că avem o conducere minunantă care se preocupă cu sîrgjuinţă de bunăstarea cetăţenilor şi de sănătatea acestora (vezi pe unde ai voie cu bicla şi cu rolele).

Cam atît pentru azi.

Sunt rea şi amărîtă că se împlinesc 6 săptămîni de la…

*Mă tot duc pe la interviuri. Îmi ţineţi pumnii?

Visez la un job postat zilele astea pe bestjobs (la o companie care-mi place de leşin)… un job la care am mai fost la interviu şi despre care am vorbit mult şi pe care mi-l doresc cu o disperare de nedescris. Aşa că hai cu rugile, hai Did cu Universul ăla, hai cu pilele, hai cu umerii, hai cu susţinerea.

Şi vă mai rog să fiţi optimişti cu vremea de 1 mai. Împlinesc o vîrstă şi aş vrea să fie soare. Unicul cadou…