Nu stiu de ce nu-mi mai este la indemana pentru ca-mi scriu destul de des in gand. Dar nu ma mai chinuie cat sa iasa prin degete, asa ca trec relativ repede peste. Dar mi-e dor sa scriu. Probabil ca am pierdut din elan si pentru ca am fost luata mult la misto pe tema blogului astuia. Sunt mai vocali aia care te scuipa-n ochi, decat cei care-ti multumesc in privat.
Faza e ca a fost publicat acum 20 de ani si sunt multe stranse aici. Imi tot promit c-o sa intru sa-l curat, sa-l asez si sa-l recitesc si poate ma inspira sa scriu pentru film. Ah, film. Ce naiva eram cand credeam c-o sa traiesc bine-mersi, o viata boema si in miezul artei, facand filme. Imi lipseste bucata asta de viata – mersul la film, discutiile de dupa, cititul fara graba. Imi lipseste bucata asta de conectare cu arta si ma oftic uneori ca m-am rupt atat de brutal de lumea asta.
Pe de alta parte, daca nu m-a racait si daca mi-a dat pace sa dorm noptile, poate nu era o menire atat de puternica. Poate filmul a fost terapia mea, atunci cand faceam atacuri de panica si eram captiva intr-o relatie toxica. Poate m-a ajutat fix cand a murit tata si a trebuit sa merg la cursurile de pregatire cu sala plina-ochi, eu goala si flamanda. Poate a trebuit sa-mi demonstrez atunci ca pot sa intru la marele UNATC fara pile, fara meditatii si fara sa ma fi uitat cu ai mei la Kieslowski.
Poate o sa se indragosteasca fiu-miu si duce mai departe mostenirea asta artistica. Sau poate nu o sa ne mai uitam la filme in urmatorii 10 ani, caci nu vom mai avea capacitate de concentrare sau vor fi de 10 secunde.
Mi-e dor sa scriu poate pentru ca asta ma conecteaza la o alta lume. Cea pe care o uiti, o ratacesti sau o ignori cand ajungi la 40 de ani. Cand vine maturitatea cu toate responsabilitatile, cand iti dai seama ca n-o sa fie niciodata mai usor, ba o sa fie mai greu si mai obositor. Cand alegi sa prioritizezi un film in familie in locul unui film obscur la un cinema fara popcorn.
Nu simt ca am sacrificat ceva si nu ma mananca de vie lipsa asta. Insa, mi-ar placea sa aduc inapoi si partea asta. Poate o sa o redescopar alaturi de fiul meu, cand va creste mare. Mi-ar placea.
Sunt mama cuiva si dupa 5 ani inca ma uit mirata la asta. Sunt unele momente absolut crunte. Si am fost intr-un prag al disperarii, caci m-a luat pe nepregatite acest rol. Dar sunt unele momente pe care le primesc cu uimire si cu o plenitudine nemaintalnite. Copilul meu trezeste in mine un amalgam de senzatii, emotii si ganduri pe care pana astazi nu le-a putut trezi nimeni. Nici iubirea de partener, nici iubirea de sora, nici iubirea de prieteni, nici cea de mama. Este ceva miraculos, as putea numi chiar divin. Si este ceva brutal si dureros uneori.
Mi-e dor sa scriu pentru ca probabil la 60 de ani voi vrea sa-mi amintesc de viata din perioada asta iar spatiul in google photos va fi complet. Si poate nu vreau sa-mi amintesc poze, ci cuvinte. Sau gusturi. Sau sunete.
Cu bine,
No Comments