Momentele când rămâi singur cu tine

Mie mi se întâmplă cel mai des noaptea. Pe când oamenii sting veiozele și intră în lumea viselor, eu intru brusc într-o introspecție bogată în gânduri și ipoteze.
Momentul în care rămân eu cu mine, dezbrăcată de orice mască sau citat motivațional înregistrat ca mecanism de supraviețuire mi se pare înspăimântător. Există mai multe motive, unul dintre ele fiind că mi-e teamă de întuneric… Altul ar fi că atunci când devin vulnerabilă cu mine am tendința să arunc cu mine de toți pereții. Și de aia, când sunt cu alții, îmi asum rolul de om foarte puternic.

Nu știu dacă ați observat, dar atunci când ceva nu funcționează la tine și oamenii te întreabă și le spui că trăiești x senzație, au tendința să îți amintească binele pe care îl trăiești. Intențiile sunt bune, rezultatele aproape inutile. Mă rog, depinde de la om la om, dar la mine nu mai merg frazele că o să. Nu știu de ce, dar atunci îmi vine să urlu: dar de unde știi tu? De ce trebuie să fie bine, cine ne-a învățat pe noi, oamenii, că o să fie bine? Citesc zilnic de povești care se termină oricum, dar bine nu. Aș vrea să pot să spun ce am, ce mă frământă, fără să citesc în următorul rând sau să aud: că se rezolvă toate. Mi se pare așa, un automatism. Gen, se rezolvă toate, ai încheiat citatul și ai plecat acasă și te simți bine cu tine că ai dat o mână de ajutor…

Foarte puțini oameni vin cu soluții. Sau doar cu răbdarea să te asculte.
Chiar dacă ceea ce simți tu pare că e banal sau stupid. Ai dreptul să fii speriat de viață. Ai dreptul să te îndoiești, să ai griji, temeri. De când există o regulă în societate să fii 100% bine? Pozitiv? Încrezător? De când nu mai ai dreptul să te simți mic, neinteresant, neimportant, degeaba?

Am citit ceva ce-am scris acum multă vreme: motorul meu în viață e iubrea, în artă e tristețea. Uitasem asta despre mine. Uitasem cum să fiu tristă în vria asta de emoții, de schimbări, de planuri. Oamenii au voie să fie triști, speriați, chiar ușor deprimați, chiar dacă și-au găsit pe cineva de iubit. Pentru că oamenii sunt indivizi separați, formați dintr-un amalgam de emoții.

De când am plecat am rămas eu cu mine. Și câteodată mă înspăimântă starea asta. Pentru că ajung foarte aproape de unele răni și unele dureri și mi-e teamă să nu le deschid. Pentru că ajung foarte aproape de cine sunt eu de fapt și mă sperii. Că nu știu niciodată clar ce vreau, ce traseu să apuc. Că sunt pe pământ străin și nici aici nu știu încotro s-o iau și mi-am și pierdut direcțiile.

Dar prefer să nu spun. Pentru că se întristează oamenii și îmi spun că o să fie bine. Și mă îngrozește asta. Că toată lumea se așteapăt de la mine să fie bine. Să-mi găsesc un job wow, să fac filme de Oscar, să organizez nunta, să scriu scenarii, să fac cursuri noi, să schimb lumea. Dar nu pot. Nu am resursele și cunoștințele. Am învățat asta despre mine.

E frustrant să nu poți să spui exact ce simți, de teamă să nu-i rănești sau dezamăgești pe ceilalți.

Nu știu dacă m-am adaptat. Ies rar din casă. Prefer să citesc.
Nu știu dacă îmi place. E mai civilizat decât cu ce eram obișnuită, dar e o stare de agitație și anxietate care plutește în aer.
Nu știu dacă rămân, vin acasă, ori schimb continentul.

Suntem layere de amintiri, gânduri, doruri, praf de stele, monștri și coșmaruri.
Și suntem singuri în lumea asta. Singur, singurei într-o galaxie de alte suflete singure.