Momentul când te trezești dimineața, dar ai vrea să zaci

Știți momentul ăla al vieții care începe cu ”tu ești o tipă mișto. într-o situație dubioasă… dar nu ne-am sincronizat?”. Pesemne că da. Și știți că toate aceste lucruri nu vor mai conta, că viața e mai presus de senzația asta de durere, că nu putem lega pe cineva cu forța, că dacă nu a fost să fie așa e cel mai bine, că nimic nu e întâmplător, că totul este o oglindă a interiorului nostru, că percepții. Și probabil că mai știți că în ultimii ani n-ați nimerit un om care să vă facă să tresăriți, că v-ați ascuns după ”nu am nevoie de nimeni”, că ați trecut prin terapii și descoperiri despre sine, că ați citit multe cărți și ați băut multe beri într-o analiză continuă.

Și cu toate cele de mai sus, cu toată forța, cu toată acceptarea, e o durere cruntă cu care vă culcați și vă treziți și vă culcați iar. Sunteți suficient de inteligenți să știți că asta nu vine de la celălalt. Că celălalt a încuiat ușa, a aruncat cheia și a pornit în călătoria vieții lui. Sunteți suficient de dezvoltați emoțional cât să recunoașteți că asta, situația dubioasă, durerea, sufocarea, greul, lipsa de putere vin din voi, de undeva dintr-un cotlon pe care omul de mai sus l-a scărmănat. Nici n-a știut exact ce face, probabil a umblat pe instinct, dar a făcut-o. Sunteți suficient de maturi cât să înțelegeți că nu aveți nevoie de un pansament exterior, că v-ați descurcat în situații mai acute, că aveți nevoie doar să vă ridicați din pat și să ieșiți, să respirați, să acceptați că doare ca dracu și să sperați că vine ziua aia când n-o să mai fie.

Cu toate cele de mai sus vă așezați covrig în pat. Ați vrea să urlați sau să alergați până iese toată apa din corp. Vreți să beți, să fumați, să vă faceți terci, dar abia ați trecut pe la Urgențe și vă temeți că se termină totul prea repede. Puneti Chet Faker și Daft Punk pe repeat și nu puteți să plângeți. Că e ceva acolo care nu vă lasă, o furie care vă gâtuie și dă cu voi de pământ. O silă. O milă. O senzație că ați făcut totul prost, că ați greșit, că sunteți inutili, că nu meritați, că ăsta e rostul vieții voastre, că nu există nimeni care să vă găsească potrivit, că nu veți găsi niciodată pe nimeni cu care să vă sincronizați, că totul e un fals. Vă simțiți pierduți și singuri. Și triști, o tristețe din aia de umbrește și soarele. Și ați vrea ca în bezna aia, ca în golul ăla să vă țină cineva în brațe, deși ar fi o minciună, ați merge înainte cu asta. Pentru că uneori aveți nevoie doar de atât, de cineva care să vă ofere afecțiune.

Momentul ăla când în ultima vreme ați încercat să tot dați. Orbește. Cu disperare. Cu furie. Cu dragoste. Cu tot ce aveți voi mai bun și mai rău. Momentul ăla al vieții când apare un om și credeți că ar putea fi altfel de data asta. Când vă lăsați să fiți vulnerabili, când ziceți fuck it, let it be, ce se poate întâmpla mai rău decât am trăit? Când aveți impresia că ar fi frumos în doi, că nu e așa crunt, că cu omul ăla al merge. Cu alții nu, dar cu el da. Și după zeci de mii de dicuții, creieri și direcții futute, nopți nedormite, chinuială, după ce încercați să-i înțelegeți durerea, momentul în viață, golul vine discuția aia: și-a revenit, că e mai bine-n viață, că e cu cineva. Momentul ăla când stai la masă, dar ai ajuns brusc în iad. Când ți se întorc pe retină și-n timpan toate, dar toate cele trăite. Clasica poveste: nu ești tu, sunt eu, dar de fapt ești tu.

Cunosc toate lucrurile astea în detaliu, pentru că am mai scris cartea asta. Așa că-s emo. Și furioasă. Și supărată pe mine. Pe lume. Și dezamăgită. Că totul a fost inutil. În gol. Doar să-mi trezească mie durerile. Dar am fost și de partea cealaltă și probabil asta e karma mea neplătită. Sunt obosită, goală, tristă. Arăt ca o fantomă. Abia îmi amintesc să respir. Să beau apă. Să merg. Dar le iau încet. Am mai fost aici în punctul ăsta. M-am ridicat. Am pornit-o din nou la drum. Ceva mai ciobită, dar am pornit-o mereu la drum.

E al dracului de dureros și nu există nicio pastilă care să ne facă bine. În afară de realitate. Suntem singuri. Și întotdeauna vom fi singuri. Ai nimănui. Nici universul nu ne vrea. Am putea fi niște greșeli. Noi, unii dintre noi, am putea fi o eroare în sistem. Iar la final de tot să aflăm asta. Că în tot timpul ăsta am fost niște erori…

Într-un univers paralel în care încă mai am simțul umorului aceasta se cheamă o țeapă și o merit din plin dacă la 29 de ani nu am învățat nimic despre bărbați, iubire și alte bazaconii de genul ăsta. Acestea fiind spuse, revenim încet la atitudinea cinică and fuck them all! Așa că viață, aștept să mi le dai! Că se pare că le pot duce.

Foto