Pun pas după pas. Adaug o poveste cu fiecare secundă scursă fix. Privesc spre luna care tronează călare pe-o macara. Luna merge cu mine, de-o aripă. Privesc spitalul Colțea, clădirea aia care arata ca un palat cu prințese și mă întreb ce simt oamenii din spatele geamurilor în beznă. Mă uit la ferestrele oamenilor, la chipurile lor, la gesturile lor. Oare ce frici ascund ei? Mă așez lângă un necunoscut pe bancă, vorbește afectat la telefon. Povestește despre nepotrivirea acută dintre el și părinții lui, despre esență și iluzii, vorbește uneori fals, alteori preocupat. Pentru o secundă îmi amintesc de tata. Ciudat, parcă n-a existat niciodată.
Aștept mașina, ascult conversația și verific telefonul la fiecare 5 minute. Nu aștept ceva anume și totuși aștept. Sufăr de boala aia a omului contemporan… La un colț de stradă o familie cu doi copii mănâncă cina, niște rămășite găsite pe undeva. La o scară de bloc, un cuplu îmbâcsit și fără casă își odinește viața. Două străzi mai jos o bătrână ține icoana unui sfânt. Nu zice nimic, tace și ține icoana. Un bătrân invalid cerșește pentru pastile.
Primăvara a pătruns în venele oamenilor. Sunt mulți și circulă. Și eu mă simt complet străină de ei, de clădirile cu urme de gloanțe, de reclamele proaste la catena. Mă simt complet străină de tot ce-am trăit, de tot ce-am crezut că sunt. Mă simt un punct mic ce nu înseamnă decât un punct mic pe cale de dispariție.
Pun pas după pas în propriul ritm de dans. Aș sta cuminte pe-o bancă fără să zic nimic. Să ascult doar cum se stinge orașul sub o lună aprinsă. Mă gândesc să-mi rebat tatuajele, să acopă poveștile pe care le-au spus cândva. Acopăr amintirile unor senzații, de fapt. Acopăr un tuș care s-a impregnat pentru totdeauna în mine.
Și ce caut eu aici, acum? Și de ce mă simt perfect goală și singură. Și de ce mă întristează totul? Nu mi-am propus eu să nu aparțin nimănui. Și de ce sper că într-o zi cineva mă va lua în brațe și-o să facă să fie bine, când știu că e totul o iluzie. De ce mă mint că aș găsi recunoștința existenței dacă cineva mă ține de mână. De ce cred că o dimineață în doi schimbă tristețea pe care o port dintotdeauna în mine.
Azi mi-am dat seama că sunt din nou alt om. Trăiesc etape ciudate în viață și câteodată mă trezesc în mijlocul lor, alteori le pregătesc. Am devenit aeriană. Eu, firea aia pragmatică, organizată, mereu în contact și control, am devenit flu flu. Am dobândit bula în care devin imună la univers, am dobândit capul în nori, aiureala, uneori nepăsarea… nu știu de unde vin, poate e bumerangul venit de acum mulți ani când am zis că eu, ca un om mare ce nu eram, pot să mă iau cu viața la pumni.
Sunt un om care se gândește în fiecare zi la sens și la moarte. Cumva, frecușul ăsta, consumul ăsta, căutările astea mă erodează emoțional și fizic. Mă tot aștept să clachez la un moment dat și să mă trezesc pe-un pat dubios într-o cameră albă.
Îmi vine să opresc oamenii pe stradă și să îi întreb dacă ei au aflat, dacă au înțeles, dacă știu. Dacă au obținut ce au visat și acum le e mai bine sau le e totuna. Îmi vine să dorm pe-o bancă, departe de tot ce înseamnă reguli și nevoi.
Aș vrea doar să nu rămâi regretul amar al lașității mele.
Atât.
3 Comments
InVietnam
15 April, 2014 at 8:07 pmDe teama regretului eu am dus tot la capat. Si tot singura pe-o banca m-as culca.
Asa ca da, the son of the man is all alone.
Fuck it all and fucking no regrets is bullshit.
windwhisperer
15 April, 2014 at 1:01 pmAnd Jesus saith unto him, The foxes have holes,
and the birds of the air have nests;
but the Son of man hath not where to lay his head. (Matthew 8:20)
Evergreen
15 April, 2014 at 6:52 pmthe Son of the man was all alone