Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

motive

Suntem fiinţe ale căutării. Nu renunţăm niciodată. Poate e lăcomie, poate e frica de a nu mai fi, poate sunt doar motive tîmpite de a simţi viaţa. Eu cred. Ce? Eu cred că… Tu crezi că ce? Că primeşti pe degeaba aer, apă, soare, ploi? Te înşeli. Nu mai bîigui a uimire…

Cîteodată visez la tăcere. La o tăcere comună. Şi te văd cu toţi ochii… ai sufletului, ai trupului, ai minţii. Ciudat e că de fiecare dată eşti altfel, te proiectez altfel, în funcţie de vreme, de SP, de anotimp, de cît de mult m-am îngrăşat, de cît de mult mi s-au lăsat sînii, de cît vin am turnat pe gît, de cît de turbată e culoarea cerului. Da. Te văd în fucţie de mine, de fiecare dată din alte motive.  Tu eşti proiectat altfel decît realitatea care te-a conturat, altfel decît oamenii te văd. Şi cine poate cunoaşte obiectiv lumea, fenomenele, iubirea? Şi de aia mă oftică oamenii, în general. Care-şi dau cu părerea, din propriile proiecţii. Mă doare-n cot.

Am în mine toate iubirile de altădată. Încerc să mă ţin departe de cenzură. O cenzură căpătată în timp din motive evidente: temeri. Frica de a nu crea iluzii, de a nu jigni, o frică idioată de a nu face rău.  Dar eu cînd sunt?  Am în mine tot ce-am parcurs pînă acum, toate drumurile, toate despărţirile, toate motivele şi toate berile băute. Dansurile pe masă, mişcări haotice de trup, atingeri. Şi nu mi-e ruşine de mine.

Nu sunt niciodată pregătită să… şi n-am să fiu, pentru că dacă aş fi, atunci n-aş mai fi. Pînă la urmă fiecare poate cît poate şi nu este tras pe roată pentru că nu ştie să facă ecuaţii de gradul trei. Eu nu ştiu să fiu echilibrată. Omoară-mă! Calcă-mă pe cap că nu pot!

“elliberîndu-mă de tine
incet, dar sigur!

Patetisme adunate.

Te-am prins de maini si te-am zguduit cu putere. Ridica-te ca nu-ti sta bine deloc!!! “E doar o iubire, e doar un idiot, e doar … marea ta iubire…”. Am lasat capul in jos si te-am lasat sa plangi in hohote, dar doar de data asta. Te-ai asezat pe nisipul ud si ai inceput sa vorbesti: un baiguit, cuvinte haotice aruncate in tacerea marii, strigate rasfrante in palmele stranse vinetiu.

M-am asezat langa tine … si am tacut impreuna pana dimineata

şi unde au dispărut visătorii? ploaia le-a topit aripile?

You Might Also Like

12 Comments

  • Reply
    evergreen
    14 December, 2008 at 10:37 am

    maaai, multumesc voua care veniti si-mi lasati gand. e atat de bine pentru mine, pentru nevoile mele.

    se vede cand e scris din suflet

    va imbrastisez pe toti si ma bucur ca ninge pe bloguri

  • Reply
    meea
    14 December, 2008 at 10:32 am

    nu ma pot imagina sa fiu altfel decit sint: o frunza care vibreaza, plinge roua, se tinguie in vint sau ride la soare. o frunza care moare in fiecare toamna si care apoi, renaste in fiecare primavara din hibernarea rece a iernii. iar tu scrii foarte sensibil; cu permisiunea ta o sa te mai citesc.

  • Reply
    forevergreen
    14 December, 2008 at 10:14 am

    am reusit sa fac sa ninga pe bloguri:)

  • Reply
    lollitta
    14 December, 2008 at 9:26 am

    nu pot decat sa te citez: mare dreptate ai :)
    stii cum se recunosc cei care scriu bine. cand cel care citeste zice: pai la asta ma andeam si eu. no, serios acum, tare imi place cum ai pus-o in cuvinte

  • Reply
    forevergreen
    14 December, 2008 at 7:06 am

    sa-mi spui si mie, te rog, cum faci sa ninga-n decembrie pe blog:)) cred ca am pierdut trenul asta…Am sa pun si eu link-ul cu brazii eco de la tine:)
    zuzeta imi placea foarte mult…
    sa ai zile frumoase!

  • Reply
    Dezordinar
    14 December, 2008 at 5:32 am

    “si unde au disparut visatorii….” . Am devorat asemenea unui profan ceea ce ai scris. Avem intradevar nevoie sa ne recunoastem. Nu des. Poate o data pe an. Poate la un ceai cu scortisoara. Intr-un fel vin aici sa ma declin, sa ma contrazic. Sunt lucruri pe care niciodata nu as putea sa le recunosc desi recomand cu mare caldura procedura asta. Ce pot sa recunosc este ca am ramas tamp, privind liniuta pulsand pe ecran. Intermitenta ei imi naste victime in memorie, victimele visatorilor.

  • Reply
    evergreen
    13 December, 2008 at 9:12 pm

    lasa-mi cate un zimbet cand nu stii. :* I really need it. saru’ mana mult

  • Reply
    Amy
    13 December, 2008 at 8:25 pm

    eu nu stiu ce sa comentez la insemnarile tale. vin, citesc, simt si plec. :)

  • Reply
    evergreen
    13 December, 2008 at 7:50 pm

    acum am intrat. e misto blogul ei…

    :) o seara frumoasa

  • Reply
    forevergreen
    13 December, 2008 at 7:30 pm

    Observ ca esti foarte activa, ceea ce e foarte bine. Anul trecut pe vremea asta ningea in Bucuresti. Am tot sperat, dar…
    Imi place cum ninge la tine:)
    Vroiam sa te intreb: ai citit vreodata blogul zuzeta.blogspot.com ? Scria tare frumos, azi am descoperit ca nu mai vrea sa scrie in blog. Aveti cate ceva in comun.

  • Reply
    evergreenstory
    13 December, 2008 at 5:12 pm

    :) weekend placut si tie …

  • Reply
    oovi
    13 December, 2008 at 5:08 pm

    durerea in cot este chiar foarte neplacuta… nepasarea… ignorare… asta este ce ucide incet si sigur tot ce vrem sa indepartam de la noi…
    ecuatziile nu sunt cele mai importante in viatza… dar e frumos si bine sa fii pregatita sa pasesti frumos mai departe… asa … ca in miez de zi…
    weekend minunat itzi doresc… si chiar mai mult..
    ovi

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.