Îmi aduc aminte de mine pe la 15 ani, cum visam eu naivă că o să ajung mare și tare și nu voi mai întâmpina niciun soi de probleme. Îmi aduc aminte cum tânjeam să treacă vremea asta odată ca să pot să fiu și eu adult responsabil, că numai așa puteam să fiu bine. Sau cum o să dau cu viața de pământ, mai ales că om mare fiind, o să știu exact cum stau lucrurile.
Ha ha ha
Am mers multă vreme la drum cu gândurile astea și aveam obiective. Lasă, că la 25 o să fie mai ok, o să fiu și eu mai înțeleaptă. Ah, 25 e prea puțin, mai e nevoie de niște experiențe, la 30 o să fac seminarii de liniște existențială. Numai stai să treacă timpul, să mai învăț niște lecții. Stai așa! La 33 am zis ca e număr mistic, gata! Pun pe foaie tot ce mă doare și apoi dau foc și printr-o minune universală a îngerilor și a tuturor fantomelor din trecut, o să fiu născută ca nouă. Nepătată.
Ha ha ha
Nu știu dacă e neapărat de la mine sau de la filmele cu happy-end pe care le-am mâncat pe pâine toată adolescența. Dar în filme aveam un protagonist care trecea printr-o criză în viață, mă, și să dea dracu’, după aia era efectiv un zmeu. Așa am așteptat și eu ca o floricică inocentă. Am zis că mi le dă viața după ceafă și după aia poate să vină apocalipsa că eu nu mai clintesc.
Ha ha ha
Foto: Andrei Leonte
2 Comments
Proka
13 January, 2020 at 12:55 pmHa ha. Asta le spun și eu copiilor cu pretenții de adulți, că acum le e cel mai bine, să se bucure de copilărie :))
Cum era vorba aia Roxana….
Niciodată n-ai fost mai bătrână ca acum, dar nici mai tânără ca acum n-o să mai fii niciodată.
Înlocuiești bătrână/tânără cu stress/no stress și tot cam aia e.
Evergreen
13 January, 2020 at 1:34 pmInvatam, invatam :>