Confesiuni

Muritorul de rand si fricile

Play

Am observat ca atunci cand devenim adulti incepem sa demolam bucata cu bucata ce-am construit de-a lungul timpului. N-am face asta daca n-am intra in tot felul de batalii emotionale, daca ar tine lipiturile cum trebuie, dar unii dintre noi ajungem sa o facem. Si asta vine la pachet cu o instabilitate si o insecuritate emotionala greu de dus.

Am construit atatea si atatea mecanisme de supravietuire si-au functionat atat de bine si acum s-au gasit sa fie defecte si sa trezeasca in noi ceva ce am crezut mereu stins. Pe langa bataile interioare, nevoia de a fugi de durere, starea asta de incoerenta emotionala, avem alaturi de noi oamenii. Oamenii carora nu le putem explica in cuvinte rationale, in concepte sau in fraze logice prin ce trecem. Este o situatie atat de intima si personala ca si daca am gasi cum sa spunem, am sparge parca o bariera invizibila ce nu ar trebui atinsa.

Si atunci instinctul e sa respingem oamenii daca nu putem vorbi aceeasi limba.

Eu la primul contact cu durerea insuportabila fug. Si asta am facut de cand ma stiu eu pentru ca nu am vrut sa par vulnerabila, pentru ca de mica am fost invatata sa fiu o luptatoare. Asta e mecanismul meu de supravietutor. A aparut durerea si mi-a taiat respiratia, m-am retras in cochilia mea, am facut bagajul, am plecat. Stiu, e stupid. Durerea e parte din mine si n-o pot lasa in urma. Dar obisnuiam sa ma preocup cu altele si sa n-o bag in seama, pana se contopea in mine si uitam c-a fost, uitam ca este. Obisnuiam sa ma distrag cu dureri mai mici, cat sa nu trebuiasca sa ma iau la tranta cu aia mare.

M-am preocupat de oameni care au dat cu mine de pamant, de mers in toate cluburile si baut toate bauturile, de spart in zeci de mii de ganduri. M-am preocupat intotdeauna de binele altora, de fericirea altora, de sufletele altora ca sa-l evit pe al meu. M-am resemnat ca am o boala incurabila si ca o s-o am pana la finalul vietii. Pe de alta parte o alta bucata din mine, sa zicem ca cea sanatoasa, a continuat sa mearga la terapie, a continuat sa lucreze cu durerea si a continuat sa citeasca si sa caute sa se descopere, in ciuda tuturor suferintelor, in ciuda tuturor dulapurilor deschise.

Poate de aia am fost mereu atrasa de zonele intunecate ale unor fiinte. Rezonau cu ceva in mine si probabil ca in sinea mea imi spuneam ca daca le rezolv pe ale lor, daca ii salvez pe ei, ma salvez pe mine. Ce marlanie ordinara! Ce gest supraomenesc de la un simplu muritor, nu? Ce grozavie!

Dorinta de a fi liber

Singuratate

Pana la urma am plecat.
Mi-am dorit multa vreme sa plec de acasa, din Bucuresti, din viata de acolo, crezand ca voi gasi linistea interioara.
Pana la urma am gasit iubirea.
Am sperat si-am visat atat de mult sa am omul meu bun si bland, crezand ca el are puteri magine si imi ia durerea cu zambetul.
Pana la urma m-am mintit.
Oriunde as merge, langa oricine as fi, demonii mei sunt cu mine.
Si pana nu-i fac prietenii mei, pot sa ma sprijin pe marginea lumii, sa ma arunc in gol, sa beau toate licorile magice, nimic nu se va schimba.

Obisnuim sa ne preocupam atat de mult de ceilalti incat ajungem sa ne identificam sentimentele cu ale lor.
Da, am mai zis-o si eu, au tot zis-o si altii, ne pierdem esenta in cautarile altora.

Momentan nu exista niciun remediu.
Avem nevoie sa ne constientizam mortalitatea si odata cu ea si singuratatea existentei noastre. Abia atunci putem porni in cautarea libertatii.

De fiecare data cand ajung in “zona” ascult asta.
Tanjesc la o vindecare si uneori ma intreb daca ea va veni vreodata…

Cu bine,
Cover: Matteo Rigosa

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.