19 ianuarie.
Am tot citit că trebuie să fim adulți cu suflet de copil. Că este necesar să ne păstrăm inocența și credința că, deși ne belim genunchii, totul va fi bine. Că ori vine cineva să ne ridice, ori ne smiorcăim și ne ridicăm singuri. Facem buba, se usucă și face coajă, o scobim și ni se dă peste labe (cică să nu ne rămână semne) și uităm. Mai picăm în freză și urmăm aceeași traiectorie. Ajungem să evităm groapa din asfalt, copacul din care am căzut sau gardul pe care nu l-am sărit ca-n filme. Evităm din instinct și nu pentru că ne folosim judecata.
E foarte fain cum cei din jur sunt foarte preocupați de rănile vizibile și mai puțin interesați de celelalte.
Ne naștem și suntem înscriși într-un sistem. Primim un nume cu care suntem asociați toată viața și un număr. Numărul ăla face parte dintr-o sumedenie de alte numere, va fi folosit la statistici și ni se va tatua în creier pentru că îl vom tot trece pe acte. Cod numeric personal, atât de impersonal, totuși. Cum ți-e bafta să vii la rând. Suntem născuți și de mici trebuie să bifăm: temele la grădi, poezia pentru serbare, rugăciunea înainte de culcare, premiile la școală, facultatea, jobul, familia, ratele, răspunsurile la orice întrebare, copiii, bătrânețea, moartea. Ni se arată tot felul de modele și ni se spune de la început: așa nu, așa da. Pornim la drum cu un tipar instaurat în minte. Nu am auzit până acum să fie vreun copil căruia părinții i-au spus să fie gangster, toți erau șefi sau patroni și aveau mulți bani. Mna. Orice părinte vrea ca plodul să reușească.
Pentru mine prioritatea era să bifez și mai apoi să-mi văd de viață.
…
neterminată
No Comments