Ne adaptăm evoluţiei. Cu toţii. Nimeni nu rămîne neschimbat şi ăsta este un pariu al sorţii. Ne adaptăm sistemului care în loc să cureţe ne umple de mizerie… de la medici la funcţionari publici, elevi şi profesori, servicii şi şomeri.
Suntem nişte roboţei plictisiţi şi obosiţi într-o continuă agonie poftită. Visăm la mare şi la vară de parcă atunci nu ni se va face dor de altceva. Ne ridicăm planuri clădite pe speranţe care se dovedesc a fi în van şi visăm. A visa nu costă nimic, poate doar timp şi poate niscaiva nervi. Şi dacă n-am visa la Barcelone şi la joburi măreţe, la realizări grandioase şi la nunţi ca-n poveşti, la vară efervescentă, la 1 mai pe mesele lipsă de la Stuf, la nemurirea sufletului şi la floricele pe cîmpii realitatea ar fi de două ori mai cenuşie. Dar noi mergem pe principiul “speranţa moare ultima”, un principiu prost şi inutil, de alfel.
Îndoctrinaţii de noi mergem pe alei paralele de teama judecatei, care nici măcar nu ştim de va fi. Ne fofilăm în alegeri şi măsurăm grijulii talerele. Să nu cumva să… şi Jules mi-a dat temă de gîndire: dacă atunci cînd ajungi acolo e nimic şi practic odată cu propria moarte pămîntească mori de tot? Fără rai, fără Îngeri la intrare, fără oglinzi ale adevărului… Şi dacă ritualurile noastre de a aprinde lumînări şi de a ne ruga pentru cei morţi sunt doar pentru noi o altă formă de speranţă? Dacă dintr-o frică stupidă, băgată cu forţa de generaţii întregi, dacă din prea multă moralitate şi prea mult exces de zel, dacă numărînd poruncile şi ne dă minus ratăm momente, ratăm vieţi, ratăm alegeri numai de dragul de a alege “bine”.
Şi un exemplu este femeia din The Hours care-şi părăseşte familia. Pe care o judeci dacă auzi de ea la bîrfa de cafea şi pe care n-o înţelegi… asta pînă în punctul în care ai trăi frustrările şi sufocarea ei. Ai pleca? Sau ai rămîne dintr-o teamă de a nu face ceva greşit care-ţi va pava drumul spre iad? Ţi-ai părăsi copilul pentru o altă viaţă sau ai rămîne acolo gîtuită?
Orice ai alege… cînd ridurile vor săpa şanţuri adînci, cînd dinţii se vor bălăngăni dezgustător, cînd pielea-ţi va fi o bluză trupească, cînd carnea se va înmuia, cînd vei atinge 64, indiferent de alegerea făcută îţi vei pune cel puţin un semn de întrebare.
Şi oare dacă-am şti răspunsurile s-ar mai numi alegere?
5 Comments
Buddy
18 March, 2009 at 5:58 pmNiciodata nu stii ce-ti rezerva viata. De aceea trebuie sa inveti sa ierti si sa lasi loc pentru surprize (nu alea ale Andreei Marin Banica)!
Rusoiaca
15 March, 2009 at 7:49 ame cam asa cum spui… dar daca ai vrea sa alegi altceva? si eu sunt intre niste alegeri parlamentare :))
bored
14 March, 2009 at 8:25 pmChoose Life. Choose a job. Choose a career. Choose a family […] Alegeri, alegeri, mereu alegeri. Toate-s vechi… Ne-a intrebat insa cineva daca vrem sa existam? Nu! Altii au ales pentru noi si in consecinta viata e o calatorie de la zero la zero. Pentru ce tot zbuciumul intermediar? Probabil pentru pura placere de a fi pasager. Traieste cu intensitate circul aferent, poate asa putem face singura alegere, cea de a lasa urme in nebunia asta numita VIATA.
kosmin
14 March, 2009 at 6:59 pmViata este un sir nesfarsit de alegeri. In functie de optiunea aleasa, drumul nostru sufera diverse schimbari. Daca stau si ma gandesc, chiar alegerea de a scrie pe un blog iti influenteaza viata si te pune in legatura cu o multime de prieteni.
lollitta
14 March, 2009 at 7:53 ame nevoie macar o data in viata sa alegi “bine”. desi nu stiu daca e corect spus asa. dar dupa, eventual, poti sa faci alegerile in functie de prioritati. cel putin alea de moment. si da, in general exista semne de intrebare. tocmai datorita faptului ca ne schimbam. ca o data cu trecerea anilor vrem altceva.
si poate ca alegerile noastre exprima si curajul sau lipsa lui. si fuga de responsabilitate. facand alegerile “bune” putem da mereu vina pe morala, pe sistem…