Ne temem cu toții că am putea da chix

Ca oameni. Ca prieteni. Ca angajați. Ca iubiți. Ca fii. Ca părinți. Ca șefi. Ca ființe cu conștiință. Ca instinct.

Nu e nimic greșit în a te teme.
Cum nu e nimic greșit în a da cu mucii-n fasole.

Suntem imperfecți în perfecțiunea asta și a devenit obositor să ascult motivaționalele din jur care mă împing spre echilibru și care mă fac să mă simt greșită dacă deraiez. Am obosit să mi se spună în fiecare zi să găsesc echilibrul. Fuck echilibru! Nu pot fi eu într-o stare în care nu există altceva decât linia dreaptă. Am nevoie de tensiune. De viață-n vene. De adrenalină. De emoții. De căderi și ridicări. Am nevoie de provocări de la viață și oameni. Dacă le iau pe toate așa calm și ralantizat, nu le trec prin filtrul meu. Nu găsesc nimic. Nu reușesc să pornesc spre punctul următor.

Azi noapte, citind o carte primită-n dar de la terapeuta mea (da, în genul ăla o ard) am realizat că scopurile mari, sensul ăla pe care-l caut eu de când îmi amintesc de mine sunt un bullshit. Că ideea romantico-idealistă de a găsi ”menirea” este o chestie preluată din cărțile cu basme pe care le citeam la 12 ani și filmele cu care m-a hrănit protv-ul în copilărie. Îmi pare rău lume, dar nu am fost născută să te salvez. Îmi pare rău mamă, dar înainte de toate tradițiile și preconcepțiile, pretențiile societății și etichetelor pe care trebuie să le port stau eu. Și astea-s împotriva firii mele.

Suntem ok. Nu cei mai buni, nu cei mai răi. Suntem ok pentru că echilibrăm zilele când dăm cu curul de pământ cu zilele în care plutim.

Nu e nimic îngrozitor să ne înfricoșeze viața sau moartea. Sunt necunoscute, e normală senzația.
Nu e boală mintală să trăiești un vid existențial. Sunt căutări firești ale omului trezit la viață. La fel ca plictiseala existențială. E bine să lași lucrurile să te scormonească.
Etape. Etape.

Mi-ai spus că poate comportamentul meu din ultima perioadă m-a făcut să fiu fucked up. Poate sunt un dezastru ambulant. Totuși, poate cauza comportamentului fucked up este alta. Poate ar trebui să stau cuminte-n banca mea și să mă prefac că nu există, de fapt. Să las lucrurile să coacă în mine până fac poc. Poate ar trebui să corespund unor standarde fizice și emoționale. Poate ar trebui să fi cucerit doi munți, să fi născut un copil, să fi plantat doi copaci. Nu pot. Nu-s eu.

Mi-e frică în fiecare zi. Și mă pornesc în fiecare zi.
Și da, poate nu o să mă iubească nimeni niciodată. Poate n-o să întâlnesc pe cineva care să fie capabil să vadă mai departe de scuturi și umbrele colorate.
Dar dacă dau doar de oameni orbi, nu poate fi doar vina mea… poate așa e lumea, nu vede mai departe de straturile superficiale. Sau poate sunt eu într-atât de stricată încât nu mai ajunge lumina. În orice caz, oricare stare ar fi, nu pot trăi compromisul de a fi cu cineva doar pentru a trăi confortul fizic și emoțional.

Cred că pot să trăiesc (și )cu asta.

*se scaldă stelele în nori de viață*