Nici părul tăiat, nici drumul bătut nu te pot scoate din mine

Te plimbi agale ademenit de primăvara a cărei rochie foşneşte printre crengile goale. Te plimbi agale crezând că toate alegerile tale-n viaţă au fost bune, potrivite. Te plimbi agale şi îmbrătrâneşti cu fiecare pas pe care-l faci. Pe chip apar riduri mărunte ca ploaia mocănească, în creştet îţi înmuguresc ghioceii trecerii timpului, palmele se încreţesc de dor.

Şi bate vântul singurătăţii pentru că toată viaţa ai ales bine, potrivit cu bunul tău plac.

Te aşezi pe o bancă goală într-un parc pustiu. E miezul zilei şi forfota urbană e departe de tine. S-au stins în tine amintirile. Le-ai îngropat cu stoicism, cu fiecare pas făcut mai departe. Tot mai departe. S-au stins în tine chipul femeii iubite, părintelui uitat, dumnezeului lăsat la poarta raţiunii, oraşului obosit. S-au stins nopţile cu ţigări şi muzică Satie la pick-up, visele întemeiate împreună pe iarba proaspătă din Grădinile Luxemburg, dansurile până la răsărit.

Şi bate vântul singurătăţii, te mângâie pe ceafa obosită

Ai ciuntit din tine cu fiecare renunţare. Ai lăsat în urmă mângâieri în şuviţele rebele. Le-ai lăsat pe podelele reci ale frizeriilor impersonale. Ai bătut lumea la pas mărunt şi ai păstrat cufere cu vederi, poze cu străini de care te-ai legat firav câteva ore sau zile. Ai fugit mereu de ce te-ar fi putut prinde-n cuşcă…

Te ridici din ce în ce mai bătrân, din ce în ce mai epuizat. Aproape amnezic te plimbi cu paşi tot mai rari. În tine zace doar gândul conştient al omului singur care a părăsit lumea. Ai abandonat-o fără drept de apel.

Şi ea pe tine.
O să dormi, în curând.

Cu drag,
Evergreen

Foto