Niciodata nu e prea tarziu sa mangai o frunte, sa aduci un zambet sau sa stergi o lacrima. Niciodata nu e prea tarziu sa astepti, sa ramai intr-un loc si sa privesti in jurul tau.
Niciodata nu e prea tarziu sa simti si sa recunosti. Viata e in tine. Nu e nimic in afara ta. Viata esti tu, sunt eu in propria mea sfera. Degeaba ii condamn sarcasmul, viata sunt eu si oridecateori imi pierd luciditatea imi amintesc de mine.
Niciodata nu e prea tarziu pentru o declaratie si pentru mangaierea tamplei furioase.
Nu inteleg de ce Ingerii trebuie sa sufere…
Plng copacii loviti de vantul lui noiembrie. Plang cu lacrimi aurii. Resemnarea cade firesc asupra tuturor. Ramane sa te gandesti la anul urmator. Sar peste Sarbatori. Sarbatoarea nu-i simtita. E uitata si vazuta prin prisma cadourilor. Eu o vad impodobind bradul meu. Eu o traiesc prin mirosul cozonacilor, prin nasul inghetat, prin stranutul bunicii mele uitata in tremurul amintiri, prin zambetul celor dragi, prin colind si prin caldura.
Acum, insa, nu se mai vede…e umbra…
Cafeaua tare, santierul in loc de casa, dormit la demisol, mult fum albastru si dor…am visat mult in ultimul timp, am visat mult si nu am mai dormit…se pare ca anul asta nu o sa invat sa schiez, ei, si asa imi era frica…
Croncanitul corbului ma trimite cu gandul la final. Finalul tuturor, dar si finalul poverilor. Usuratatea cu care treci printre carari, usuratatea cu care ocolesti sau cazi in groapa nefiintei. Te ridici.
” as vrea cateva clipe sa ma scol din moarte cas sa ma bucur c-am murit.”
Philippide
1 Comment
nonentity
26 November, 2006 at 1:25 amda un semn , deseara merem la teatru!