Sesiuni întregi de terapie, nopți albe de discuții, zeci de cărți citite, sute de filme văzute și am senzația că n-am învățat nimic. Tu ai senzația asta?
Ni se spune mereu să nu ne mai stresăm, să ne încadrăm într-o bulă perfectă, să cădem într-o lipsă de simțiri, să nu reacționăm, să ne blindăm cu scuturi astfel încât oamenii și gândurile lor să nu mai ajungă la noi. Dar oare câte scuturi poate să poarte un om?
Admirăm cu atâta devotament ce au ceilalți, încât nu avem loc să admirăm ce avem noi? Când te-ai uitat ultima oară la viața ta și ți-a plăcut?
Ni se spune să nu trecem prin viață ca rața prin apă. Să culegem roadele, să învățăm, să iubim. Dar ce iubire trece prin scuturi?
Așteptăm în fiecare zi să „ni„ se întâmple ceva. Să apară cineva să ne dea lumea peste cap, să primim o ofertă mai bună de la job, să se pună țara pe roate, să salveze cineva pământul. Dar noi ce ne oferim?
Ni se spune să lăsăm deoparte așteptările. Sau să ne dorim ceva intens de tot, să formulăm conform cu un tipar și să credem cu tărie că vine spre noi. Ni se mai spune să acționăm. Dar timpul, timpul cine-l numără?
E o durere ascunsă în fiecare din noi. O mascăm zilnic așa cum putem. Uneori ieșe la iveală și ne rușinăm cu ea. O îngropăm tot mai adânc. Și nu facem decât să ne rănim mai tare.
Medităm. Ne rugăm. Bem. Ne spargem. Vorbim cu oameni. Povestim. Trăim ca să spunem mai departe. Postăm pe internet. Ne cumpărăm ce ne dorim. Ne parfumăm. Ne punem hainele bune. Ieșim. Alergăm. Visăm.
Căutăm acel ceva care ne lipsește. Unora le lipsește iubirea, altora curajul, altora banii. Suntem într-o fugă continuă, obișnuiți să vrem tot.
Se uzează și motorul ăsta.
Și obosim.
Punct
No Comments