Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

Nimeni nu-ti va da niciodata nimic degeaba

De cand suntem adusi pe lume ni se cere sa dam ca sa primim in schimb. Vrem atentie de la parinti, trebuie sa invatam poezia. Vrem iubire de la frati, trebuie sa impartim cu ei jucariile, dulciurile. Vrem sa iesim afara, trebuie sa facem temele. Orice vrem, are un pret. De mici punem etichete si estimam cam cat ne-ar costa: o iubire, o prietenie, o seara-n oras. Cat ne costa in emotii, nopti nedormite si bocete. Si de mici ne pozitionam pe undeva in schema asta. Foarte putini dintre noi se pozitioneaza in varful piramidei. Foarte multi dintre noi ne pozitionam la baza si ne uitam in sus pana ne ia amorteala. Vrem sa fim acolo, dar ne asezam aici.

Mie-mi place sa cred in continuare ca oamenii sunt fundamental buni si sunt defectati de diverse circumstante. Si nu vreau sa renunt la valoarea asta nici in ruptul capului, chiar daca multi dintre prieteni ma atentioneaza ca nu e asa. Ne nastem buni si ne stricam noi sau ne strica altii pe parcurs. Si dupa aia ne dam seama si incercam sa ne reparam. Unii dintre noi.

De cand incepem sa ne dam seama de ce si cum sta treaba cu viata si relatiile, dezvoltam niste mecanisme de supravietuire. Niste senzori. Asociem stari cu momente, oameni cu emotii. Dezvoltam butoanele invizibile. Suntem dinamici si ne miscam din colt in colt, fara sa stim exact incotro ne indreptam. Cand incepem sa ne dam seama ca parintii nostri sunt oameni banali, la fel ca altii, ca nu ne apara cu puterile lor supraomenesti, o cam sfeclim. Ca ne dam seama ca suntem cam de capul nostru in viata,  nu are cine sa ne protejeze si nu primim niciodata nimic gratis.

Mie-mi place sa cred in continuare ca oamenii sunt capabili de gesturi pur altruiste. Ca ofera din dragoste pentru alt om, ca nu asteapta nimic in schimb.

Platim preturi pentru a fi fericiti

Fotograf: Eikoh Hosoe

Problema este ca ne obisnuim asa si aceasta metoda este singura pe care o consideram valabila. Nu exista gratis. Si daca ar fi oricum am ridica o spranceana pentru ca nimeni nu ne da nimic degeaba. Tot timpul a trebuit sa dam inapoi, sa platim pretul. Uneori a fost un pret real, alteori l-am aflat la final de situatie cand ni s-a intins nota de plata. De obicei s-a platit cu boceala, alcool si depresie. La mine cel putin asa functiona viata. Problema e ca traim intr-o lume unde a avea incredere in cineva e semn de slabiciune, unde ne surprinde orice gest ce ar fi normal sa-l consideram… normal. O lume unde ne-am pierdut noi pe noi, in cautarea acceptarii.

Si asta e trist. Si mai trist e ca nu mai gandim altfel decat in cantitati. Cat ai dat sa dau si eu inapoi…

Sa facem un mic exercitiu.
Sa stam sa ne gandim cand am primit ultima data ceva gratis de la altcineva. Cum ne-a facut sa ne simtim? Am fost sceptici? Am crezut ca e o “metoda” sa obtina ceva de la noi? Am refuzat? Am acceptat? Am vrut sa platim un pret, desi nu ni s-a cerut?

Si inca unul.
Sa apasam butonul iubirii. Si butonul iertarii.
Poate cu astea doua activate ne amintim ca vine un moment cand preturile nu mai conteaza, cantitatile au zero relevanta si viata e un sir de amintiri cu blur.

Cu bine,
Evergreen
Imagine: Paul Delvaux (Ecce Homo, 1949)

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.