No more bullshit

Când eram mai mică eram dependentă de oameni. Dar nu doar de oameni așa, dependentă de gândul că ei trebuie să mă placă. Dar nu doar să mă placă, să mă adoreiubească.

Trebuia să mă înțeleg cu mamele iubiților, cu tovarășii, trebuia să fiu bff cu surorile, cumnatele și toate femeile din viețile lor, inclusiv fostele, să ne sunăm, să ne facem confesiuni, să fim o gașcă de prieteni ca-n filme.

Trebuia să mă înțeleg cu iubiții prietenelor mele, chiar dacă erau dubioși. Și cu prietenele lor, chiar dacă nu-mi făcea neapărat plăcere pentru că nu aveam nimic în comun.

Trebuia să fac parte din cercul ăla fain al școlii. Să ieșim la bere, să mergem la festivaluri de film și evenimente, să facem filme împreună, să avem seri de discuții pe tot felul de teme și, dacă se putea, să fiu de acord cu tot ce se spune.

Trebuia să fiu colega aia mișto din birou. Să mă înțeleg bine cu toată lumea, să nu mă enervez, să nu fac crize sau scene de femeie la ciclu.

Și făceam eforturi. Să fiu cool, amuzantă, înțelegătoare, prietenoasă, dar nu foarte, de treabă, dar să nu pară că flirtez, întotdeauna cu chef de viață – că cine vrea să fie în grup cu o tipă depresivă, să nu judec, să nu mă iau de cine știe cine, să fi văzut și citit tot ce e la modă – cum adică nu am văzut, dar unde trăiesc, într-o groapă fără internet?

Și-am tot făcut. Și oricât aș fi încercat, tot nu era bine. Tot făceam ceva de supăra pe cineva. Ori eram prea efervescentă, ori prea nepoliticoasă, ori spuneam chestii care trebuiau ignorate, deși era nasoale, ori pur și simplu nu mă plăceau că eram eu.

Apoi am trecut prin tot felul de etape. Unele mai vizibile, altele mai subtile. Am trecut prin depresii și stări nasoale de anxietate. Am trecut prin atacuri de panică, despărțiri, moartea unui tată absent, relații disfuncționale cu tot felul de oameni, pierderea unor joburi, pierderea identității și a încrederii în lume.

Și când eram foarte, dar foarte jos, n-am mai avut energie și nici chef pentru acel trebuie. Și mă și săturasem să prioritizez pe toată lumea mai puțin pe mine. Și cu timpul am început să fiu mai puțin pe placul lor și mai mult pe placul meu.

A fost și este un proces de durată.

Am devenit muuuult mai selectivă în ceea ce privește oamenii din viața mea. I-am scos de tot pe cei cu care nu am nimic în comun sau care m-au rănit grav. Am rărit-o cu cei care nu se sinchisesc să dea înapoi sau cărora nu le pasă. Am dat unfollow sau unfriend celor care nu comunică din zona mea interes. Am decis să nu accept în cercul intim oameni noi doar pentru că sunt importanți pentru oamenii mei sau pentru că trebuie.

Și e foarte bine! Energia rămasă o împart între soț, familia restrânsă, o mână de oameni care sunt ca o familie și MINE.

Uau! Ce bine că am ajuns la 30 de ani și am înțeles ce înseamnă să îți facă plăcere să fii singur. Să citești o carte, să te uiți la un film, să te gândești la lucrurile personale. Și ce bine că am scăpat de nevoia disperată de a fi iubită de toată lumea.

Dar e un proces. Uneori instinctele vechi ies la suprafață și am episoade de vinovăție. Uneori nesiguranța interioară mă îndeamnă să încerc să fiu mai cool pentru ceilalți. Uneori vin multe gânduri buluc și mă sperie că sunt un om nașpa. Dar am învățat să mă calmez. Să fiu OK cu părțile bune și cu cele rele. Să mă bucur că mă iubește mâna aia de oameni și sunt importantă pentru ei. Și să fie îndeajuns.

Foto: Andrei Leonte

Cu bine,
Evergreen