Notă: nu poți strica mai mult decât au făcut-o alții înaintea ta

Apasă play

Plouă de atâtea zile și nopți că suntem toți o baltă. O apă și-un pământ.

Apar în viața asta oameni care se încăpățânează să te facă să crezi că-s altfel decât ceilalți ca mai apoi, când lași garda jos și crezi că totul e liniște, să ți-o dea de lumânări. Vina nu e a lor, oamenii vor, încearcă, se chinuie, scormonesc. E vina ta că permiți celorlalți să-ți afle slăbiciunile. E vina ta că permiți altora să-ți pătrundă mai departe de scut. Apoi te ascunzi înapoi în vizuină de unde privești spre lume. E bine așa.

Plouă și cerul parcă se scuză cu câte un șirag de culori.
Poate e cadoul de ziua mea de la oamenii care se plimbă acum printre nori.

Planează tristețea. Mi-am desenat aripi ca să-mi amintesc ce preț plătesc atunci când aflu ce e libertatea. Prețul aflării că trăiesc o iluzie. Că nimic nu contează, de fapt. Că realitatea provoacă durere. Că oamenii se ascund în spatele disparițiilor. Că le e frică. Că ne e frică. Plouă cu stropi imenși meniți să ascundă lacrimi.

Vine o zi când nimic din toate asta nu va mai conta. Însă până atunci te rog să ții minte că nu mai ai ce să strici la mine. Au făcut-o alții înaintea ta. Mai sprinteni, mai vigilenți. Aș vrea doar să pot opri acest ciclu în care tu mă dezamăgești tot mai tare iar eu trec cu vederea și merg înainte…

Am mai bifat o aniversare și mă simt la fel de singură și rătăcită, la fel de om mic.

Cu bine,