Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

Nu înțeleg de ce oamenii simt nevoia să-ți arate cerul când tu vrei să stai cu fața-n pământ

Nu-s eu cel mai delicat om și nici nu știu să reacționez la durerea altora, poate doar cu un umor ușor dubios, dar când aud de la toți din jur că viața e frumoasă și merită trăită cu zâmbet și dăruire când mie-mi vine să mă îngrop 12 metri în adâncuri, îmi vine să le dau un pumn în ochi.

Oameni buni, știu toate astea de mai sus plus zeci de motivaționale și fraze din cărți de dezvoltare personală. Știe și terapeuta mea. Știe și mama. Știm cu toții. Mi se pare că mi se lezează inteligența când cineva-mi aruncă un citat pozitiv sau când aud cum ar trebui să încetez să mă mai gândesc la asta sau celebra frază ”ai prea mult timp”. Nu, nu am prea mult timp și nu, nu vreau să încetez să mă gândesc la lucrurile care mă obsedează. Ar fi o aberație, aș deveni fix oamenii care-mi displac, fix ce nu vreau să fiu.

Eu înțeleg că avem cu toții în noi maternul și paternul și că atunci când vedem pe cineva la pământ avem tendința să-i promitem câte-n lună și-n stele, să vrem să-l ridicăm și să îi arătăm ce frumos zboară păsările și ce frumoasă e toamna, ba ne referim la ceilalți mai amărâți sau generalizăm cum că toți trecem prin asta. Dar omul ăla are nevoie să stea cu fața la pământ. Are nevoie să înțeleagă un proces, să-l doară, să vrea să moară și să se scurgă în asfalt ca mai apoi să vrea să trăiască. Ăsta e circuitul omului în natură.

Eu am un număr redus de oameni cu care comunic atunci când sunt cu fața-n asfalt. Și ei au o metodă uneori brutală, alteori blândă de a-mi da un șut în cur. Dar ei mă cunosc și știu că înainte să apară ei mi le-am dat eu după ceafă suficient. Știu că înțeleg la un nivel aproape visceral ceea ce se întâmplă, dar că am nevoie să stau acolo în mizeria aia. Că aia e lecția mea nenorocită și că odată ce ridic nasul din iad o să miros altfel florile. Numai că funcționăm conform cu niște sistem integrate în ființa noastră. Și, deși le observăm și descoperim că nu-s bune și nici eficiente, este al dracului de greu să ne lepădăm de ele. Devenim dependenți de disfuncționalitatea asta, ne-am săturat de ea, dar e și comodă. Ne aduce mereu în același punct, cu care, chiar dacă e de tot rahatul, ne-am obișnuit. Suntem comozi în durerea noastră, că ne pricepem cel mai bine la ea.

Eu îmi cunosc mecanismul. Știu către cine mă duc, știu cât dau, știu că nu e bine, intuiesc din clipa zero că nu are cum, dar mă pun împotriva mea. Așa sunt de când mă știu și cele mai mari depresii le-am avut de pe urma oamenilor, care nu au făcut decât să scoată-n evidență niște adevăruri din mine. Dar orice aș spune pe tema asta s-a mai zis. Nu fac decât să rescriu banalități și truisme.

Se poate să fie bine. Sau se poate la fel de bine să fie mai rău.
Aș vrea doar să am libertatea să stau cu fața-n asflat atât cât am eu nevoie. Să zac acolo.
Aș vrea să fiu liberă să vorbesc despre ce mă frământă, ce mă doare, ce mă apasă fără să ridice cineva o sprânceană?
Așa cum cineva e preocupat de politică sau biciclete, așa eu sunt preocupată de ființa umană, iubire, nevoie și ce mama dracului căutăm pe pământ?

Eu știu cum arată cerul. Știu cum arată și asfaltul. Și rar am găsit linia dintre ele.
Luați-mă așa cum sunt. În ciuda bipolarității de care sunt acuzată, a stărilor triste, a emotivității, a nevoii de a da și a primi iubire, a căutărilor tâmpite, a incapacității de a-mi controla emoțiile sunt un om care aduce veselie celor din jur. Doar aveți răbdare.

Foto

You Might Also Like

4 Comments

  • Reply
    nedumerit
    17 October, 2014 at 8:31 pm

    Citind randurile scrise de tine, pot spune este ca eu cred ca te cunosc, dar nu esti aceeasi persoana ca cele din celalelete texte. Si nici persoana care raspunde la email pare ca nu este aceaasi. Sunteti mai multe persoane care scrieti. Intre acestea sunteti mai mute fete. Imi plac textele voastre , dar fiecare in felul lui/ei. Semeni cu o fata mult draga mie, as zice eu dupa felul cum te exprimi. Daca esti ea si ma recunosti si tu pe mine, da-mi un semn cand ma intalnesti, ca eu nu prea imi dau seama exact. Eu unul te/va imbratisez cu drag, dar nu ca sa iti tulbur starea, ca si eu sunt intr-u fel la fel ca si tine.

    • Reply
      Evergreen
      18 October, 2014 at 9:15 am

      Tocmai mi-ai zis că am multiple personalități :)

  • Reply
    Evergreen
    15 October, 2014 at 8:09 am

    Ah, ce buna-i asta! :)

  • Reply
    verde ursuz
    14 October, 2014 at 11:10 pm

    “Uneori, viata pare atat de frumoasa. Esti ispitit sa spui multumesc Providentei. Nu trebuie. Mai bine sa stai imbufnat. Poate Providentei ii plac imbufnatii: incearca sa-i ademeneasca.” – Eugene Ionesco.

  • Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.