Trăiesc ziua aia în care egoul meu nu mai suferă după tine, ziua în care am aflat că nu-mi mai e frică. Nici că mă respingi, nici că nu mă vrei. Nu-mi mai e frică să fiu abandonată și singură pentru că nu sunt și nu voi fi niciodată, atâta timp cât am ochi să mă întorc la mine.
M-am încrâncenat în ultima vreme, crezând că doar așa pot să mă apăr. M-am temut să iubesc sau să mă las iubită de cineva și-am mers înainte pe-o teorie: nu mai vreau relații, astea mi-au spart capul și mă descurc mai bine singură. De fapt nu ele mi-au spart capul, ci modul și forma în care le-am trăit și simțit. Pentru că n-a fost iubire în stadiul ei pur, ci au fost niște mângâieri de egouri. Au fost nevoi.
De când mă știu caut validarea-n alții. De la ai mei, de la prieteni, de la bărbați sau femei. Am suferit când n-am primit-o crezând că-s eu de vină. Că-s urâtă, că-s proastă, că-s handicapată emoțional și m-am îndepărtat de mine, cu fiecare refuz, am devenit tot mai superficială cu spiritul meu.
De multe ori am evitat să vorbesc de spirit sau de simțire din teama de a nu fi luată peste picior. În lumea asta vitezană, nimeni nu mai are chef să filosofeze despre a fi pur și simplu, iar cei care practică asta sunt văzuți ciudat, iar cum eu caut confirmări în alții, nu-mi permit să fiu ciudată.
Dar m-am trezit în mijlocul unui drum. Poate cărțile pe care le-am citit cândva, meditațiile, discuțiile avute cu oameni conștienți, revin în mine acum. Mintea mea se opune, egoul meu se zbate să fie deasupra tuturor, dar nu vreau decât să fiu prezentă în viața mea, în sinele meu. Învăț să trăiesc o altă formă de iubire, aia în care dacă tu nu vii la mine, nu înseamnă că nu există.
Parcă n-am nicio noimă. Nu trăiesc o revelație. Nu-s exaltată. Nu vreau să împart lumii cunoașterea mea. Vreau doar să concretizez în cuvinte câteva gânduri și vreau să bifez începutul ăsta, începutul sfârșitului meu.
No Comments