Nu mi-e dor de tine

Cînd te pierzi şi nu dispui de o busolă şi nici de cunoştinţe despre supravieţuirea în pustietate începi să strigi din toţi rărunchii. După cîteva ţipete îţi pierzi glasul. Nici ecoul n-are vreme să-ţi răspundă. E frig şi aburii îţi înceţoşează privirea. Te rîcîie pe gît. Orice spasm e durere. Atunci taci.

Mergi rătăcind prin întuneric şi singurătăţi. Alese. Nu te-a pus nimeni să te avînţi noaptea în pădurea. Ba chiar ai fost avertizat să nu pleci. Însă tu din orgoliu şi prea multă stimă de sine ai trîntit uşa brutal. Am rămas cu ochii căscaţi şi după vreme îndelungată am îngînat un firesc “drum bun”.

Te-ai rătăcit.

Normal că prostănacă din fire am pornit în urma ta. Te-am căutat zile în şir, ţi-am lăsat sute de panglici roşii prinse stîngaci de ramurile şubrede. Am sculptat în scoarţa copacului  mesaje de dor, dar tu nimic. Nu te-ai întors o clipă. Acum mi-e bine. Nu-ţi pasă, ştiu asta. Dar după multă vreme mi-e bine cu lipsa ta. Nu mai e gol şi nu mai e durere. Nu mai e încruntare. Nici măcar la a treia bere.

Şi pur şi simplu am renunţat. Am aruncat toate panglicile rămase. Şi am tăiat toţ copacii însemnaţi.

Cu asta îţi spun adio şi viaţă bună…