Nu port umbrelă

Stăteam de 15 minute, udă leoarcă, în stație la 135, jos pe banca umedă.
În căști aveam asta, venită aleatoriu în acel moment.
Privind în bălțile gri am văzut chipurile oamenilor din jurul meu.
Nu am avut curajul să ridic privirea, ci am contemplat tristețea din cotlonul meu.

Nu am înțeles niciodată oamenii și totuși i-am iubit.

Nu-s un om trist, dar uneori o dau în dramatisme. De obicei debordez de veselie, chef de viață și umor, dar cu toții avem zile mai puțin bune, nu? Asta nu înseamnă că nu-s un om vesel, ci înseamnă că prefer să tac în mine.

Îmi place ploaia, mai cu seamă cea de azi, caldă și moale, deasă și nebună. Mi-ar plăcea și mai mult s-o împart.

E una din zilele acelea când mă simt bine să nu știu, când mă simt bine cu certitudinea că nimeni n-a murit de dor, când plouă și zâmbesc de la geam c-o cană aburindă de cafea. E una din zilele acelea când mi-e bine singură și când nu mi-e teamă de asta.

Oamenii renunță după ce obțin ceea ce doresc.

Se aplică aici teoria fructului interzis care-și pierde farmecul când devine accesibil. Oamenii sunt mai atrași de lucrurile complicate pentru că astea îi fac să freamăte, pe când cele simple sunt atât de ușor de avut și de consumat. Oamenii își pun brațele la piept și privesc de sus, apoi își fac bocceluța, sting lumânarea c-o suflare curajoasă, zăvorăsc ușile și pleacă… uită însă că în urma lor rămâne tot timpul cineva care privește la fereastră.

Privesc pe fereastră în grădinița din fața blocului.
În locul salciei copilăriei crește alta. Se satură de apă.
Privesc ferestrele vecinilor obosiți de atâta ploaie.
Este frumos…

 

HugsLovePeace
>.<