Nu-s ei, sunt eu

Mi-a zis mai demult un prieten să ies din zona în care am senzația că e vina lor și să mă gândesc că poate e de la mine. La capitolul relații. Și da, nu-s ei, tipii cu care m-am tot intersectat în ultima vreme sau de-a lungul vieții. Întotdeauna am fost eu cea nepotrivită poveștii. Eram acolo, dar nu eram și asta a costat destul de mult pe toată lumea.

Nici acum nu-s deloc potrivită. Sunt sărită de pe fix, cu o mulțime de probleme emoționale, frici și angoase. Nu-s de-o frumusețe sau suplețe uluitoare. Nu-s cea mai inteligentă, deșteaptă și citită. Am glume de birjar. Oscilez și-s extremistă. Sunt de neîncredere. Beau prea mult. Dansez ca scăpată din cușcă. Dorm aiurea. Mă simt inconfortabil cu unii oameni. Uneori vorbesc prea mult, alteori tac și mă uit pe geam. Obosesc repede. Mă plictisesc repede. Nu-s stabilă. Am pretenții prea mari. Nu știu ce vreau. Doar uneori. Ascult muzică depresivă și uneori plâng la filme. Prioritizez după pofte și de cele mai multe ori câștigă doar câțiva oameni. Am manii. Și niște OCD. Sunt prea prietenoasă cu băieții și par ușuratică. Și uneori sunt atât de prietenoasă încât chiar dacă-mi place cineva, nu iese nimic. Sunt emoțională. Și uneori prea rece. Sau prea rea. Sunt timidă când nu trebuie și cu tupeu când nu trebuie. Apar mereu pe alte filme. Ofer prea mult și deodată. Și gratuit. Și apoi aștept să primesc.

Și mi-e silă să aud aia cu o să apară ăla care să vadă-n tine binele și lumina. Și dacă nu-s? Binele, lumina, dragostea? Dacă-s absente? Sau sunt doar niște chestii preluate din afară și puse pe învelișul meu ca să fiu în rândul lumii? Cum mi-e silă să aud că acum că nu mai cauți o să apară. Ce o să apară? Iubirea? Bărbatul vieții mele? Relația? Dorința de a avea o familie?

De aia am terminat cu căutările, ieșitul la întâlniri, Tinder-ul și alte chestii de genul ăsta. Nu mă mai uit la tipi, nu le mai zâmbesc pe stradă. Nu mai aștept niciun cavaler. Nu mă mai mint ca virgina din clasa a IX-a că o să vină ăl mai tare-n freză și-o să facem să fie frumos. Nu mai caut. Nu mai sper. Nu mai vreau. Sunt complet epuizată de tot. Ducă-se spre femeile potrivite.

Singurul lucru bun care a ieșit după toată povestea ultimelor luni (în care mi-am luat-o constant în freză) este că nu voi putea niciodată să-mi petrec viața în două camere într-un bloc din București. Orice aș face, oricum aș face, am nevoie să fug de asta. Și cu cât trece timpul, cu atât dependența mea de stabilitate se diminuează. Poate se duce într-atât încât o să revină curajul de odinioară și-am să-mi iau tălpășița în lume.

Până una-alta, am priceput. Nu e vina lor, e vina mea. N-am urmărit niciodată ca omul să corespundă pretențiilor sau viselor. Dacă mi-a plăcut sau m-am îndrăgostit, deși știam din start că nu o să meargă sau că mai devreme sau mai târziu o să mă trezesc în aceeași mizerie în care m-am trezit de-atâtea ori, am dat. Ca un copil mic ce oferă bomboane celor din jur ca să-l accepte-n gașca lor de prieteni.

Azi e ok. Azi nu-mi trebuie neapărat o gașcă. Am nevoie doar de mica energie să mă ridic din pat. Dacă fac pasul ăsta, atunci începe să funcționeze mecanismul.

Fiți voi fericiți! Poate meritați.
Până la urmă, cu toții primim ce merităm.

Până una-alta, mă întorc la freelancing. Asta da schimbare-n viață.

Mi-a rămas asta dintr-un articol citit recent: Any advice for young filmmakers? Marry rich.
Realizez azi că a zburat timpul și că n-am știut să mă poziționez așa-n viață. Am fost mereu moaca aia care s-a îndrăgostit orbește de te miri cine. N-am știut să mă învârt în cercuri, să-mi urmăresc interesul, să țintesc sus. Am zis că mă ridic pe propriile forțe. Fraieră. Aș fi putut să mă sprijin măcar pe forțele altcuiva. Cam târziu să mă reprofilez acuș.

mUarte karmelor!

Artist: George Krause