Nu vom ști niciodată a cui a fost vina

Oamenii se despart pentru că așa funcționează relațiile. Unele durează până la sfârșitul timpului, iar altele se rup pe parcurs. Când o începi nu te gândești la asta, adică na, te mai îndoiești, mai cauți, dar mergi înainte. Și apare sfârșitul. Începe declinul. Nu e un moment concret, te trezești că e nasol rău de tot și că habar nu ai ce să faci. De obicei oamenii se chinuie unul pe altul atunci și de obicei fiecare caută să resusciteze de dragul celor mai tari clipe trăite împreună.

Bon, deci e momentul ăla care-ți face stomacul praf. Sunt nopțile alea agitate când simți că te sufoci fără celălalt, dar si în prezența lui. Vrei să vorbești, dar ești isteric. Vrei să asculți, dar timpanul urlă tot cu ale tale. Vrei să plângi, dar e semn de slăbiciune. Vrei doar să treacă și să fie iar bine, dar binele ăsta nu mai vine înapoi. S-au strâns multe și fiecare a lăsat câte o bubă. Care s-a infectat. Și supurează cu spume.

Și vine momentul critic când zici că e gata, dar n-o să fie niciodata gata pe deplin. Finalul finalului. Negru de după genericul de final. E gata, dar mai cântă muzica-n beznă, că poate trece niște timp și o să revină binele. Sau că se schimbă viața de la sine. Sau celălalt. Sau tu. Deci e gata și ai plecat singur la drum cu stomacul strâns, cu creierul terci și cu inima-n șapte bucăți bete.

Vine furia. Vin întâlnirile cu prietenii comuni. Băutele. Mesajele cu futut în gură sau iartă-mă că am fost așa și pe dincolo. Uneori mai vin și niște nopți de amor, dar numai uneori. Ba uneori revine și binele, dar rar să fie cel adevărat.  Dar rămân furia și dezamăgirea și gustul eșecului. Rămân spasmele și nervii și nevoia de a-i sparte capul că n-a putut să vadă. Nevoia de a-ți sparge capul că puteai mai mult.

Trailer

După care vine liniștea. Prima etapă e aia în care nu-ți mai pasă de ce face celălalt, dar când îl vezi pe stradă încă-ți tremură genunchii. Dar e liniște și respiri normal. Apoi vine senzația aia de libertate și întâlnirile cu celălalt sunt nesemnificative. Că trec toate și se vindecă bubele.

Dar întotdeauna rămâne întrebarea: a cui a fost vina?

Nu vom ști niciodată. Nimeni nu e mai puțin vinovat decât celălalt. Acționăm în consecință și dependent de celălalt, deci nu suntem de capul nostru. Dăm cât putem. Ne blocăm. Renunțăm. Dar se întâmplă. Și gata. Vine momentul când nu mai căutăm nici vină, nici răspunsuri… pentru că întrebările nu mai au sens.

De văzut: Climates 
HugsLovePeace
>.<

Foto