Am văzut Nymphomaniac la mall. Da, ştiu. Nu aveam unde. Printre gemete am ascultat chicoteli şi comentarii pe toată durata celor 110 minute. Pe la jumătate au început oamenii să iasă din sală. Fustrat pentru unii., îmbucurător pentru mine. Aş fi vrut să rămân doar eu cu bătrâna nimfomană interpretată de Gainsbourg. Să-i privesc povestea, s-o văd cum îşi dă drumul amintirilor conştientă că nu va termina acum.
Nu ştiu dacă Trier a ţinut morţiş să deţină controlul asupra mesajului său, consideră că e prea mistic sau greoi sau şi-a propus să-şi lărgească plaja de spectatori, dar nu a avut nicio secundă de subtil. Adică dacă vorbim de o păsărică (aia adevărată), arătăm una. Sau un avion pe cer. La fel şi cu penisurile şi ţâţele. Lucruri care m-au enervat şi obosit…
Poate pentru că a avut o super promovare, poate pentru că încă port nostalgia Dogville, dar am aşteptat cu entuziasm şi nerăbdare filmul ăsta. Poate pentru că începuse “Trilogy of Depression” cu Antichrist şi o dăduse uşor în bară cu Melancholia şi voiam să mă recucerească. Poate pentru că sunt eu superficială şi Trier este nasol, dar e o chestie din aia elevato-intelectualo-artistic să discuţi despre filmele sale, nu ştiu. Poate pentru că a avut o viaţă extrem de dubioasă şi are ceva sărit de pe fix…
Nymphomaniac appetizer – Chapter 5: The Little Organ School from Zentropa on Vimeo.
În orice caz, Nymph()maniac nu e mindblowing, nu e nici sexual blowing. E explicit, dar nu mă deranjează vocabularul, organele sau sexul. M-au deranjat mai mult montajul, săriturile în cadru, fast forward-urile, scenele alb-negru, split screen-ul, parcă prea le-a mixat pe toate. Nici povestea nu ţine prea tare: o tipă cu mommy issues vrea să-şi umple toate golurile prin sex.
Se trezeşte bătută, în mijlocul unei alei. Ninge. O ia în casa lui un evreu pe nume Seligman. Îi oferă ceai şi un umăr pe care se plângă. Dar Joe nu vrea decât să se autopedepseasă povestindu-i că a fost rea, pe când Seligman nu face decât să-i găsească scuze sau explicaţii. Acest ping pong de replici încărcat de elemente simbolice, referinţe la Poe, Fibonacci, numărul de aur şi polifonia folosită de Bach te fac să te pierzi şi să realizezi că Joe este o nimfomană prostuţă, dar autosuficientă.
Are momente bune, nu spun că este un film prost. Am rezonat cu câteva idei, m-am gândit la legătura dintre moarte şi sex, la nevoia de a fi mereu în altă parte decât în noi înşine, la legătura dintre Dumnezeu şi agonia omului pe pământ. Am plecat curioasă, să recitesc despre numerologie, cu poftă de mers la pescuit şi încercat sfaturile domnului S., cu nevoia de cunoaştere… Am ajuns acasă, am pus ibricul cu apă la foc, mi-am făcut un ceai şi am concluzionat: Trier nu m-a provocat!
Nymphomaniac Vol. I
Poate volumul II va fi altceva. Adolescenţa tipei e oarecum previzibilă, maturitatea aduce un plus de valoare, şi, din câte ne-a sugerat autorul, aduce şi ceva violenţă-n peisaj. Asta pare mai atrăgător…
No Comments