Am vazut mai demult un text care spunea cam asa: inconjoara-te de oameni care lupta pentru tine in camere in care nu te afli. Cred ca asta e definitia prieteniei. Punct.
Credeam c-o sa pierd mai mult timp si-o sa rumeg durere pe paine, dar iata ca terapia, vindecarea si iubirea de sine isi spun cuvantul. Cred ca ce m-a surprins n-a fost nu, ca a fost inclus in variante, ci mai degraba forma pe care a luat-o.
Draga mea,
Nu stiu de unde vine furia asta, poate din durere, poate din depresie, dar nu mai e la mine sa stiu. Am primit mesajul tau. A fost ca atunci cand iti vine acidul din stomacc pana pe gat. Si te ustura. Apoi devine amar. Neplacut sentiment, dar trece.
Am admirat mereu la tine latura asta feroce. Si te-am admirat cu totul, o vreme. Erai persoana aia a mea care nu ma suna aproape niciodata, pe care n-as fi pus-o niciodata pe lista de contacte de urgenta, dar pe care o iubeam. O iubeam si poetic, dar si in viata reala. Din pacate, in timp, frumusetea asta feroce a devenit meschinarie. Nu stiu cand si cum, am vagi banuieli, dar n-am gasit niciodata nici locul, nici momentul sa te apuc de maneca si sa te trag inapoi.
Acum na, se zice ca iubesti omul cu totul. Si am zis OK. O sa te iubesc cu totul tau. Din totul meu. Si o sa fiu alaturi de tine. Si o sa fiu acolo. Doar ca n-am mai putut. Dintr-un punct incolo golul meu propriu nu a mai putut umple golul dintre noi, n-am mai fost soare, n-am mai sunat, n-am mai lipit caramizile, n-am mai adorat.
Dar intr-un ultim gest de romantism te-am dus intr-o vacanta de reconectare. Silly little girl sa cred ca asta va salva ce mai ramasese dintre noi. Din vacanta aia imi amintesc putin, dar imi amintesc tehnicolor momentul in care am stiut ca e totul rupt. S-a intamplat in slow-motion si a fost ca un dans al despartirii. Si am simtit fix in miezul inimii ca s-a blocat ceva. Si s-a rupt ceva. Si ca trebuie sa invat sa traiesc cu asta.
Au trecut doi ani de cand s-a terminat. Cred ca cel mai ridicol lucru e ca daca mi-ai fi spus ca vor trece doi ani fara sa fim prietene, as fi facut o criza existentiala, dar cand s-a intamplat, a fost atat de natural, incat m-a surprins. Am fost oarecum ofticata pe tine si apoi pe mine ca am fost fraier si cam atat. Stii de ce? Pentru ca in viata mea nu s-a schimbat nimic. NI-MIC. Si cred ca daca e ceva cu adevarat trist in toata treaba asta, e ca a disparut unul dintre cei mai importanti oameni din viata mea si n-a batut vantul.
Cred ca treaba asta cu cineva pe lista ta de urgenta si cineva pe care te sprijini indiferent de ora sau moment sunt importante intr-o relatie. Inteleg daca la 20 de ani erau altele importante, dar la 35 se schimba criteriile de eligibitate.
Partea buna la invitatia mea si raspunsul tau e ca m-a gadilat putin in stomac, dar nu m-a durut in inima. Si asta spune foarte multe.
In final, indiferent de cate lumi ne despart si indiferent de cata ura-mi sau ciuda-mi porti sa stii ca te-am iubit. Si iti doresc sa te regasesti, sa stralucesti cum doar tu stii, dar mai ales iti doresc sa te simti importanta si iubita.
Cu bine,
No Comments