Confesiuni

o listă interminabilă cu lucruri de făcut

și prea puține minute.

ce am descoperit zilele astea:
că de când mă știu, din cauza (datorită) spiritului meu justițiar am vrut mereu să iau apărarea oamenilor din jur. nu neapărat că erau mai slabi, doar că asta simțeam eu, să îi protejez. poate pentru că sunt prea empatică. poate prea vulnerabilă. poate egoistă și preocupată de ceilalți, în loc de mine. cert e că, de mică am fost scutul soră-mii, maică-mii, iubiților, colegilor, prietenilor. probabil că la rândul meu am pretins același lucru de la oameni. când e cazul să stand up for me. sună stupid, dar nu-mi vine o formulare mai bună. că de luat apărarea, că nu e nevoie, dar să fii cu mine! să ai încredere în mine.

știi, ca-n filme, când cineva vine și zice ceva despre cineva drag personajui și ăla are încredere în omul drag și nu crede, nu se lasă, pentru că a construit cu el ceva ce nu poate fi dărâmat. eu am oamenii ăștia în viață. dacă ar veni cineva să-mi spună ceva, aș ține cu ei. aș spune că dacă într-adevăr s-a întâmplat așa probabil au avut motive lor, probabil că în ansamblu situația stă altfel, cu siguranță există explicații…

pentru mine sunt importanți oamenii. și sunt importante faptele. am învățat de-a lungul timpului că promisiunile se duc. nu din răutate. dar oamenii pur și simplu uită. că i-au rănit pe ceilalți, că au promis ceva. și merg înainte și când se întâmplă, poc. se sparge buba. și rănitul nu mai vrea același tratament cu promisiuni. vrea altceva.

sunt un om empatic. și de multe ori militez pentru faptul că oamenii, uneori, se pierd cu firea și fac rău. sunt egoiști. speriați. înțeleg partea asta. înțeleg multe pentru că am tendița să mă pun prea mult în locul lor. doar că am o limită. ca orice alt om. și atunci vreau fapte. sau dreptul să spun ce cred.

ideea e că încerc să judec mai puțin. și să emit concluzii despre oameni, mai ales despre cei pe care nu îi cunosc. încerc să îmi imaginez ce simt ei, ce i-a determinat la acțiunea respectivă, de ce etc. poate nu e sănătos. poate ar trebui să-mi apăr pielea mea. dar nu pot. sunt fraieră, mi s-a mai spus.

dar explodez când altcineva îmi face mie asta. sunt dezamăgită. mă supăr ca un copil. pentru că știu că nu e drept. pentru că știu că e răutate.

da, știu. sunt chestiile personale nerezolvate. într-o lume ideală nu mi-ar păsa. aș fi suficient de inteligentă și detașată emoțional cât să citesc printre rânduri, să înțeleg de unde vine și de ce atacă. dar trăiesc într-o lume reală, unde pot să plâng o oră dacă mă uit la cum bate vântul.

concluzia e că există oameni care pentru a se simți bine în pielea lor refuză să vadă adevărul și aruncă mizerii despre ceilalți. oamenii ăia care se cred super cool și care se camuflează folosind povești, oamenii ăia cărora le e teamă de cine sunt și se concentrează pe ce vor să fie pentru ceilalți.  ei bine, pentru genul ăsta de oameni, nu mai pot să am respect și empatie.

#ofrazapezi

Art by: Eugenia Loli

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.