Confesiuni

O lume confuză, confuză de tot

Suntem dezamăgiți de cei de lângă noi pentru că avem pretenția ca ei să aibă răspunsurile. Sau să găsească cele mai bune soluții. Sau să știe cum se rezolvă necunoscutele vieții. Suntem dezamăgiți când căutăm în lumea din jur niște adevăruri care ne aparțin. Suntem dezamăgiți când încărcăm cu speranțe drumurile altora, poate-poate ni-l ușurează pe al nostru.

Trăim o lume confuză. O simt prin toți porii. O lume confuză în care fiecare se caută pe sine cum poate mai bine.

Unii vor pauză de la viață. Alții vor să o primească pe toată. Unii vor să se așeze lângă cineva. Alții așteaptă să-i vindece părinții. Unii speră că-s mai mult decât sunt de fapt. Alții își strigă emoțiile în pernă. Suntem confuzi și căutăm în sistemel de valori și supraviețuire de la ceilalți pentru a-l construi pe al nostru. Toată viața am încercat să fim mai buni, mai importanți, mai utili. Întrebăm în stânga și-n dreapta cum se trăiește? Cum ne trezim? Ne manifestăm nemulțumirea de sine aruncând cu mizerie în viețile altora. Tragem linii și etichetăm ca la final să ne simțim mai bine cu noi.

Am 29 de ani și credeam că până la vârsta asta o să cunosc tot ce era de cunoscut.
M-am trezit mai confuză ca oricând.

Am 29 de ani și de când mă știu am căutat linia dreaptă. Și oricât am bifat din dorințe și nevoi n-am trăit niciodată împlinirea aia despre care am tot auzit vorbindu-se. Povestea aia din filme. Plenitudinea aia propovăduită de marii maeștri. Am fost mereu într-o bătălie și o căutare de mai mult. M-am dus către cei indisponibili emoționali pe care i-am investit călăii și salvatorii problemelor mele. M-am dus către cei disponibili și m-am așezat în leagăn sperând ca ei să aibă grijă de mine, ca orice părinte responsabil. M-am atașat cu noduri gordiene de prietenii pe care îi vedeam salvarea mea de la singurătate. Mi-am tatuat pe corp mesaje. Mi-am băut speranțele și mi-am fumat iluziile. Toate într-o fugă continuă de mine.

Am 29 de ani și trăiesc deopotrivă o nemulțumire viscerală că nu am făcut mai mult, dar și o liniște că am dat cât și ce am putut mai mult și mai bun în fiecare etapă.

Nu am niciun răspuns. Nu mă simt mai bună, mai stabilă sau mai matură. Mă sperie în continuare orice decizie pe care sunt nevoită să o iau. Mi-e frică de întuneric, abandon și să nu dezamăgesc oamenii din jur. Mă îndrăgostesc repede și sufăr ca un câine-n ploaie. Mă recuperez cum pot eu. Mă arunc în povești, tragedii și drame înainte să intervină raționalul. Sper ca ceilalți să mă salveze, deși știu că nu au de la ce. Mă sperie și viața și moartea și necunoscutul viitorului și greutatea trecutului. Mă sperie iubirea și lipsa ei.

Mă uit la oamenii pe care i-am iubit și aș vrea să le spun că regret că i-am determinat să mă dezamăgească. Nu a fost niciodată vina lor. Le-am transferat lor toate problemele mele și nu i-am protejat de mine. Și totuși, atât am fost atunci… Nu știu cât sunt azi, dar atât am fost atunci.

Am 29 de ani și am găsit două răspunsuri: să nu aștept de la ceilalți să mă repare – ei nu au un leac magic, sunt la fel de confuzi ca mine; să nu mă ofer să-i repar pe ceilalți pentru că nu sunt un super erou, sunt la fel de confuză ca ei.

Suntem cu toții rătăciți. Și-n rătăcirea noastră ne intersectăm cu oamenii de care nu ne e teamă. Numim asta iubire. Și cu ei bâjbâim prin viață.

Foto

You Might Also Like

5 Comments

  • Reply
    ana
    8 September, 2016 at 11:37 am

    Cam asa e

  • Reply
    Orjen
    23 September, 2014 at 10:03 am

    Am aceeasi varsta si aproape aceleasi ganduri si sentimente. Ce siropos suna, sentimente.

    Nu stiu ce s-o fi intamplat cu lumea asta moderna si cu civilizatia occidentala din care facem parte, de avem atat de mult confort si totul pe tava (spre deosebire de generatiile trecute sau de civilizatiile mai putin evoluate contemporane cu noi) si totusi, suntem mai confuzi si mai speriati ca oricand. Si mie imi e teama de viata, dar mi-e groaza de moarte. Si atunci, ce ramane? Un mare si angoasant nimic.

    Dar “trebuie”sa ne adunam.

    • Reply
      Evergreen
      23 September, 2014 at 1:08 pm

      Probabil pentru că-s atâtea și atâtea opțiuni.

  • Reply
    adriana
    21 September, 2014 at 12:31 pm

    …love you woman

  • Reply
    Marin
    21 September, 2014 at 10:35 am

    Hola! Nici eu n-am raspunsuri. Dupa 30 de ani, am invatat sa accept ca uneori nu pot si ca nu am aproape niciodata control asupra celor care mi se intampla. Mi-au placut randurile tale. Duminica frumoasa!

  • Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.