O lume nebună, dar bună de tot

Din păcate oamenii scapă cu greu din anumite convenții, iar un om singur după o anumită vârstă, e un om care are probleme.

Pentru unii gândurile serioase înseamnă să te așezi la casa ta, alături de cineva, pentru a da un sens vieții. Nu contest această orientare a unora și probabil că și în gena mea zace nevoia de a-mi întemeia o familie. Însă nu-mi văd sensul vieții în asta și nu cred că a avea copii este menirea omului pe pământ. Nu știu care e menirea omului, poate să ajungă în punctul în care să fie împăcat cu sine. Poate să atingă fericirea supremă despre care se tot vehiculează-n lume.

Pentru mine gânduri serioase înseamnă să fac în așa fel încât să mai fac un film sau în alt fel încât să mă mut într-o cameră cu un perete roșu. Înseamnă să fac ce-mi doresc la nivel de carieră sau să ajung anul ăsta-n Amsterdam. Sau poate să merg la Vadu și să reușesc să stau la cort. Am atâtea lucruri de făcut, încât atunci când cineva mă întreabă când mă mărit îi spun că n-am timp.

Proiectăm o realitate stupidă și limitată. Avem impresia că știm tot, că ne-am format opinii și păreri și că putem eticheta tot ce mișcă-n jurul nostru. Trăim în visul realității noastre și habar nu avem cum să căutăm mai adânc. Adoptăm atitudini de la alții și ne dăm străinezi, gen trash the dress sau alte minuni de pe la nunțile din filme. Visăm la L.A. și la Marele Canion și noi n-am văzut Piatra Craiului. Plecăm o lună-n Italia și ne întoarcem cu accent. Rupem mall-urile-n două să ne luăm haine la reduceri, că atunci când ieșim pe stradă oamenii să știe că ne permitem, că suntem cu etichetă.

Îi judecăm pe ceilalți, dar uităm că suntem interconectați. Rănim planeta, dar uităm că ne rănim pe noi. Alergăm după bani, dar banii nu au sens. Ne plecăm capetele în fața unor așa-ziși conducători și postăm pe net despre cât de boi sunt. Ne uităm fugitiv la cer și ne plângem de călduri. Când plouă nu e bine că se inundă străzile, când nu plouă e secetă.

Ne mândrim că suntem români doar când în străinătate ceilalți ne observă. Când câștigăm un premiu cu vreun film sau când câștigăm medalii la sport. Altfel, urlăm că e nasol. Că e o țară urâtă cu oameni proști. Habar nu avem că stăm cu tălpile pe aur.

Ne e frică să fim autentici, diferiți pentru că suntem luați drept nebuni. Iar cei care sunt o fac din teribilism și nu din naturalețe. Ne e frică să spunem ce gândim pentru că popescu ne ia peste picior și ne zice că suntem prea emotivi sau patetici pentru lumea în care trăim. De parcă el nu e. Punem măști cu sutele și uităm care e fața noastră reală. Ne văităm de orice, dar de orice și tranformăm totul în marea problemă a vieții, când e doar o situație de viață. Blamăm divinități, biserici, popi pentru neajunsurile, bolile și grijile noastre. Dar ne încăpățânăm să căutăm vinovații în noi.

Se termină vremea asta. Și vine alta mai bună.

LovePeaceHugs
>.<

 

 

Foto