Trăim cu senzația că avem timp să ne reglăm conturile cu oamenii. Nu avem timp să-i vizităm sau să-i sunăn la zile importante, ba, nu avem timp să ne amintim de ei, dar știm cumva că există acolo și asta ne face să ne simțim confortabili. Totul durează până când oamenii ăia dispar de pe pământ. Pur și simplu, dintr-un moment anume ei nu mai sunt. Atunci ne dăm seama de cât de prezenți erau ei în absența noastră, abia atunci ne dăm seama că ni se face dor de ei, că îi iubim, că ne sunt dragi. Dar atunci nu mai e timp. Nu ne rămâne decât să ne amintim sau să ne imaginăm cum ar fi fost dacă.
Poveștile cu final fericit sunt rare și de obicei trec neobservate. Pentru că finalurile fericite par banale.
Astăzi am asistat la o poveste cu final tragic. Am pus haină neagră, am pus amarul în zâmbet și-am pornit la drumul de rămas bun. Un drum aproape imposibil de parcurs.
Pocnesc lumânările a lumină. Și curg lacrimile de frică, de dor, de nerv, de ciudă, de durere. Fiecare stă în pătrățica sa, își poartă povestea, își varsă năduful. Suntem atârnați de-un fir de iarbă, la cheremul hazardului. Și ne împiedicăm în pași lumești, doar-doar câștigăm bătălia.
Nu există învinși. Cum nu există învingători.
Există soldați care cad pe fronturile egoului, există moarte, există golul rămas.
Oare unde se duc eroii când pleacă de lângă noi?
Oare există un rai al taților?
Oare cât doare să pleci de aici?
Dragă Nea Gică, n-am știut până astăzi cât o să-mi lipsești. Mă uit la tine cum stai nemișcat între patru scânduri și mi se zvântă sufletul. E o stare ciudată. Mi-e peste măsură să cred ce văd, și totuși, stai acolo nemișcat. Dragă Nea Gică, rămas bun… și până data viitoare când vom cinsti a bucurie, te rog să-i spui lui tata, dacă există un loc al taților și vă intersectați, că îmi lipsește. Aveți grijă de voi, oriunde ați fi.
No Comments