Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

O să-ți treacă repede

Presupunem întotdeauna că celălalt ne pune înainte. Că mai presus de orice contează fericirea noastră. Să ne placă nouă. Să nu ne enerveze pe noi. Presupunem că în numele iubirii celălalt trebuie să se lase pe sine deoparte pentru a ajunge la noi. Presupunem că noi lăsăm multe de la noi pentru a-l aduce pe celălalt mai aproape. Și notăm minutele când a întârziat la film, dimineața când nu ne-a pupat la plecare, ziua când n-a răspuns la telefon și a venit fără pâine acasă. Cuantificăm, etichetăm și punem în cutie. Toate lucrurile reale capătă o valoare mai mare decât lucrurile nevăzute.

Ne manageriem relațiile. Ne reținem pentru a nu părea slabi. Ne ascundem după clișee. După ce vrem și nu vrem. În spatele societății.

Înghițim zilnic povești prefabricate și tindem la ele. Povestea perfectă de Crăciun, mâncarea caldă pe masă, ființa perfectă care ne citește gândurile, oferă tot, dar își păstrează misterul și pasiunea, omul model preluat din reclamele cu zâmbet perfect.

E o chinuială cruntă în oameni. Nu știu dacă ați observat-o. Parcă are fiecare-n el un vierme ce-l macină și-l roade.
O nevoie de a pleca, dar și de a sta. O disperare de a avea pe cineva, dar și nevoia de a nu avea. O căutare continuă în și în afara societății, oamenilor din jur, pretențiilor și viselor spulberate.
Visăm la galaxii, alte vieți și relații cu oameni de carton. Suntem atât de triști încât avem impresia că în altă parte, în alte vieți și alături de alți oameni am putea fi compleți. Ce aberație…

Cu cât refuzăm legăturile cu oamenii, cu atât ne legăm mai tare. Când nu ne sună, când întârzie sau când nu răspund la telefon. Realizăm cât de pierduți am fi fără ei. Sau cât de nonșalant am supraviețui. Și presupunem. Proiectăm. Planificăm. Dacă nu e bine aici, sigur în altă parte e altfel. Evităm orice contact cu realitatea, doar-doar zboară momentul ăsta și ne simțim mai bine. Dar spațiul, timpul, oamenii din jur nu fac decât să ne distragă. Binele e impregnat în noi. Deopotrivă și răul. Depinde pe cine apreciem mai mult. Sau cu cine ne-am obișnuit mai tare.

Înghițim fiecare zi cu noduri.
Și ne râcâie pe gât.

Ne uităm în ochii celuilalt și ne căutăm pe noi. Suntem atât de egoiști încât ne dorim ca inimile să bată la unison. De ce să simtă celălalt durerea noastră? De ce nu ne păstrăm umbrele. De ce le oferim omului iubit?
Poate suntem aberații universale. Poate s-au spart niște sunete în univers și s-au transformat în praf și așa ne-am format noi.

[youtube]https://www.youtube.com/watch?v=BHoZHsJuoLg[/youtube]

Mi-a zis de curând cineva ”o să-ți treacă repede”. Nu știu dacă ăsta e un lucru bun sau rău. Nu știu care a fost intenția, care-s nuanțele. Nu știu dacă-n fraza asta se găsește resemnare, regret sau nimic. Sunt doar niște cuvinte goale. Ori poate e optimism. N-am să aflu niciodată. Cum n-am să aflu niciodată vreun adevăr suprem despre celălalt. Nu poate fi decât presupus.

Foto

You Might Also Like

2 Comments

  • Reply
    d.
    29 December, 2014 at 6:50 pm

    fii generos cu tristețile tale, zicea frumos un prieten zilele trecute :)

    • Reply
      Evergreen
      3 January, 2015 at 1:36 pm

      :) Și cu bucuriile.

    Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.