O viata mai simpla sau o criza existentiala?

Ma simt sufocata in Bucuresti, oras pe care l-am adorat multa vreme. Insa, devine din ce in ce mai brutal si mai galagios si mizerabil si mi-e greu sa ma reindragostesc de el. Visez la o viata mai simpla, mai lenta, mai putin agitata. La vegetatie, liniste si plimbari pe trotuare mai curate. Incep sa cochetez cu gandul plecarii in alta parte.

Nu stiu daca sunt in miezul unei crize existentiale sau pur si simplu asta e o stare fireasca a adultilor. Ma simt demotivata. Iau un pumn de suplimente. Fac sport. Cer timp si-l folosesc pentru mine. Si totusi am acest blocaj existential, care sigur nu e astenie ca nu putem numi primavara ce se intampla acum.

De mai multa vreme ajung sa ma intreb: asta este? Asta este viata? Asta e tot? Ma trezesc si fac lucruri, ajung la birou unde fac multe alte lucruri, sting incendii, incerc sa tin o echipa pe linia de plutire intr-un context economic si politic dezastruos, incerc sa-mi gasesc si eu motivatia sa descui usa zilnic, incerc sa nu-mi pierd entuziasmul si speranta, dar cred ca e doar fake news.

Ma simt o carcasa plimbareata. Parca nimic nu se leaga. Au picat toate ca la domino si luminita de la capatul tunelului e beata turta si a uitat sa se aprinda. Ma simt de plumb. Corpul, mintea. Sunt grele. Ma simt epuizata la 21:30, abia astept sa ma bag in pat sa dorm. Macar dorm.

Acum scriu terapeutic. Nu am cu cine sa fac acest ping pong de ganduri. Doar sa scot din mine ca sa pot sa le asez intr-o forma. Functionez cu dialog, care e mai degraba un monolog, dar ma ajuta. Sap in interior pana dau de, nu de petrol, dar dau de ceva de care ma agat si incep sa urc. Simt ca sunt intr-o groapa existentiala de mai multa vreme. Am inceput sa ma gandesc la toti oamenii care nu mai sunt prezenti in viata mea. De unii nu mai stiu absolut nimic si ma ingrozeste gandul ca poate au murit si eu nu stiu.

CE SE INTAMPLA?

Ma simt coplesita. Caut sa fiu recunoscatoare ca e doar atat. Si in acelasi timp ma si revolt ca simt ca m-am impiedicat si sunt intr-o cadere din aia continua ca intr-un video amuzant de pe tiktok. Incerc sa ma ridic si pac mi se impiedica iar picioarele si tot asa. Si acum nu stiu daca sa pun mainile in fata sa mai amortizez caderea sau sa o las sa cad in nas. Si mai e si anxietatea asta, cad, nu cad.

Nu se mai leaga piesele. Imi lipseste bucuria. Ma simt imprastiata. Si nefericita. Nu trista. Nefericita. Intr-un fel care nu e cu jale, dar e asa o stare. Asta e viata mea? In orasul asta? Cu munca asta care simt ca a scos din mine mult bine si l-a inlocuit cu disperare, cu oamenii pe care-i intalnesc si care-s niste ziduri, cu blocaje birocratice, cu tot felul de calcule si artificii financiare, cu aerul asta greu, cu agitatia asta continua, cu starea asta de confuzie? Asta va fi viata mea? Sau e doar un moment si o sa vina si mai bine? Sau asta e de fapt binele? Ca stim cu totii ca poate fi mai rau.

Si sunt eu o nemernica nemultumita? O sa ma pedepseasca universul asta ca ma vait? Suntem sanatosi, suntem in siguranta, suntem impreuna.

Nu stiu cum sa-ti explic. E ca atunci cand respiri, dar nu respiri pana la capat. Ca atunci cand te doare intre coaste. Cand simti ca bate vantul si ti-e frig continuu. Si te dor talpile. Ca atunci cand te simti vulnerabil si singur, cand vrei sa apesi un buton si sa fie o pauza completa. Sa stai pe o plaja, intinsa la soare, sa auzi valuri, sa ai impresia ca e cald.

Si acum ma intreb, sunt eu obosita mental si de aici tot acest circ existential sau am nevoie de o viata mai simpla? Si daca vreau o viata mai simpla, pot sa ma bucur de ea sau am nevoie doar de o deconectare?

***