O zi din viața unui părinte

Mergeam prin parc și Kazi avea o criză existențială și se zbătea în căruț, unde este lavă și-l arde și o tanti mi-a zis că poate îi trebuie apiță sau ceiuț. Și eu, ca orice om calm, odihnit, cu minim 8 ore dormite, i-am spus: NU SE DĂ CEAI LA COPII și-am mers mai departe. Știu, aș fi putut fi civilizată. Sau măcar aș fi putut să îi spun că studiile demonstrează că ceaiul este nociv la bebeluși. Nu. N-am avut resurse să fiu om decent.

Și poate vă întrebați de ce? Că aud DES concediu plăcut mămico, când îi zic cuiva că sunt în concediu maternal și are senzația că sunt în Maldive și cearcănele sunt de la sticlele de vin turnate cu două mâini în timp ce dansez pe plajă.

Aud des multe critici. Și uneori aud că nu e atât de greu să crești un copil. Că ai noștri s-au descurcat și nu s-au mai plâns. Ahem. May I have your attention please?

I SE PARE CUIVA CĂ TRĂIM ÎNTR-O SOCIETATE ECHILIBRATĂ ȘI SĂNĂTOASĂ EMOȚIONAL?

Poate sunt eu în bula greșită, dar nu am mulți prieteni cu toate țiglele pe casă. Toți avem războaie și traume din copilărie, toți avem probleme de încredere în sine, habar nu avem să ne iubim și să ne ascultăm nevoile și foarte puțini știm să dăm la minim volumul vocii critice (care de obicei e vocea unui părinte sau îngrijitor care ne amintea la fiecare pas cât de greșiti suntem).

Să revenim la subiectul ales pentru postarea asta.

CUM ARATĂ ZIUA UNUI PĂRINTE DE COPIL DE 8 LUNI?

Iaca! Din experiență proprie direct pe ecranele voastre:

Copilul se trezește între 5:00 și 7:30. Depinde în ce stare este. Dacă îi dau dinți, are salt mental sau regresie de somn, am șanse să se trezească și să stea treaz, uneori plângând câte o oră. Alteori doar are impresia că 5 dimineața e noul 8. Dar să zicem că viața a fost bună, karma a leșinat la colț și se trezește la 7:30.

Îmi adun puterile după o noapte în care m-am trezit între 4 și N luate câte K ori și mă târăsc la el în cameră. Între timp încep să mă rog la sfinții bebelușilor să nu fie prost dispus. E o zi bună. Râde când intru în cameră. Aleluia, probabil voi plăti pentru acest cadou al universului.

Dacă noaptea a fost decentă, am energie 8% să-l iau să începem dimineața. Pentru că sunt obosită de peste un an jumate. Dacă sunt doar o stafie leșin lângă el și-l ademenesc cu mângâieri și jucării încă 30 de minute.

Naiva de mine a crezut multă vreme că-l poate adormi la loc. Hehe.

Mă ridic ca o stafidă și îl schimb, îi fac toaleta (dacă nu uit) și-l las în sufragerie cu prietenii lui (jucăriile) cât mă spăl pe dinți. Dacă e o zi din aia, în care stă călare, amân spălatul pe dinți, pipi, orice are legătura cu propria persoană.

Fug la bucătărie. Cu o mână bag la mic dejun, cu alta bag la cafea să mă fac om, cu alta mă joc cu copilul, dacă între timp s-a târât urlând (this is sparta în ghe ghe ghi ghi). Motanii miauna printre picioarele mele.

Se aliniaza planetele, pun masa. Mănâncă. Am ales blw și asta înseamnă că mănâncă el, motanii, vecinii, păsările de peste drum. Ha ha ha, ce amuzant cum e roșia aia pe podea. Ce-o să frec s-o scot.

Două filmulețe, trei poze, pac în cadă. Între timp se poate să fi băgat primul humongous poop. Cu gag reflex (pentru că schimbi un adult cu funduleț de bebeluș) speli copilul de mâncare, de caca, de scame… nu știi niciodată ce găsești la pliuri sau gușă și-l bagi la adevărata toaletă. Spălat pe dinți, șters ochii, dat cu cremă, schimbat.

Socializat, jucat, alea-alea. Aici vin opțiunile:

Dacă s-a făcut ora de primul somn intru pe tărâmul de care mi-e cel mai frică, lumea de dincolo, camera lui. Aici intervine lupta corp la corp pentru a-l adormit. El urlă ca din gura de șarpe pentru că brațele mele care-l leagănă au spini, eu suspin și apelez cu încredere la sfinți. Dupa 30 de minute de luptă adoarme.

Dacă nu s-a făcut ora de somn (între 9:30 – 10:30) și nu plouă cu spume și ți-e scârbă să exiști, pac afară, o tură de parc. Nu mai are sens să spun despre lupta îmbrăcatului, care e practic o bătălie pierdută pentru că tot afară îi pun adidașii.

Dar mergem pe varianta în care copilul doarme, eu n-am murit de spate și ies din cameră. Oh, aș putea să dorm și eu sau să mă lăfăi pe internet sau să fac pipi, să mă spăl pe dinți (dacă n-am apucat), să mă schimb de pijamale, să strâng chestiile aruncate.

Fug în bucătărie să spăl după dezastrul petrecut și să pun repede de prânz. Și totul e cu frica că se trezește înainte să termin tot. Bag o mașină la spălat, curăț cada, pregătesc robotul pentru aspirat, hrănesc motanii care oricum sunt deja isterici. Iau o gură de cafea. Mai iau una. Aoleo, devin om. Mănânc niște resturi și aud scâncete în monitor. E o zi bună, am terminat tot ce mi-am propus și copilul a dormit mai mult de 38 de minute și 59 de secunde.

Să zicem că e în jur de 11:00 – 12:00.

Joacă, giugiuleală, biberon, luptă corp la corp pentru îmbrăcat, pregătit papornița, încercat să mă îmbrac și eu, uneori ies cu ce am pe mine, reușesc să ies afară. SAU. Fix când sunt toate gata, aud sunetul. Văd grimasa. Încă un poop. Dezbrăcat, spălat…

Să zicem că sunt afară. Totul bine. Copilul vorbește pe limba lui. Eu o sun pe sormea. Sau apuc să citesc un mail, pac un instagram, pac se face ora de venit acasă. Dacă am fost mega responsabilă și s-au aliniat toate, dar toate planetele descoperite și nedescoperite, ajung acasă, bagă prânz, înca un poop, spălat copil, scos din mașina de spălat și pus la uscat, luptat cu copil, somn. Toate astea se întâmplă până pe la 14:00 – 15:00.

Fug în bucătărie să strâng tot și să apuc să mănânc ceva. Și poate șterg un praf, fac un pat, așez rufele scoase de la uscat.

Se trezește pruncul. Hello. Socializare. Ne jucam. Nebunie cu fructe. Poate mai ieșim să dăm o tură de parc. Undeva pe la 17:00 trebuie să doarmă și pe la 18:30 să ia cina. Deci totul trebuie să fie la timp. Mai dăm o tură de parc sau stăm acasă și încerc să mai fac una-alta, de multe ori nu reușesc, așa că renunț și stau cu el. Schimbat pampers, gigiulit, luptat corp la corp, încă un somn.

Cât doarme pregătesc cina. În ultima vreme am făcut meniuri ca să nu mai orbecăi ca nebuna. Și de o săptămână gătesc bulk să am pentru mai multe zile. Pregătesc cina, de obicei ceva la cuptor, că am depășit faza de broccoli la abur, deci trebe să fie ceva mai cu stele Michelin. Se trezește, ne plimbăm puțin prin casă, hello lume. De obicei după ultimul somn e cu pampersul în sus. Și se exprimă, nene! Mârâie, plânge, trage de mine, nu pot să ies din raza vizuală. Așa că și la baie este cu mine. Și nu zic doar așa, eu fac duș (căci e o zi bună și reușesc), iar el îmi explică, eeeei heeeei urlând, cum e viața de bebeluș.

Da, ați putea spune că pot să-l las la el în cameră să plângă că îi trece. Ahem. Aș vrea să trăiască într-o societate sănătoasă emoțional și răspunsul meu în primii ani de viață este cel mai important. Așa că deși sunt deja epuizată și mă dor toate, uneori măselele, de la oboseală, caut să fiu mereu disponibilă emoțional. Uneori nu-mi iese, uneori mă duc și respir în bucătărie, alteori bag zâmbet fals, deși clocotesc pe interior, alteori îi spun ca unui adult că mami e în prag de colaps fizic și emoțional, alteori am resurse și merge de la sine. Fac ce pot.

Se face 18:30 și băgăm cina. Deja de aici ați înțeles the drill. Ora de somn este între 20:30 și 21:30. Depinde cât a dormit peste zi și de gradul de oboseală. Al meu, al lui, al sfinților supra-solicitați pe parcursul zilei.

Strâns jucării (că vreau să-l învăț responsabilizarea și acum e într-un salt mental din care învață categoriile și vorbesc singură ca tâmpita că el linge parchetul), spălat copil pe dinți, schimbat, dat cu cremă, giugiulit, biberon de noapte bună, luptat (dar mai puțin) băgat la somn.

Ah, e aproape 22:00. Curat în bucătărie, strâns haine murdare, curățat cada. Poate mâncat ceva. Depinde dacă avem ce.

Ah, e 23:00! Ce mama dracului, băi timp!

Cu ultimele forțe mă spăl pe dinți. Dacă am noroc nu s-a trezit deja. Dacă viața și-a adus aminte că am tras o pisică de coadă în 1993, se trezește și se foiește. Așa că încep drumurile către camera de tortură. Mai așez una alta prin casă, poate mângâiat motani și mă bag în pat. Sunt atât de obosită că nu mă ia somnul. Mai citesc un articol, poate una dintre cărțile de parenting pe care le termin când probabil face el 46 de ani sau chiar un video pe YouTube. Mă ia leșinul. Și când adorm, aud ghis ghis ghe și apoi direct urlat. Ah, e 2 dimineața.

Cam așa arată, pe scurt, ziua mea. Și de multe ori o împart cu Andrei. Și cât iese el afară, eu pot să fac lucruri în paralel. Dar nu toate mamele au norocul meu și nu toți părinții pot crește în doi. Se întâmplă să aibă Andrei treabă și să fiu singură 75% din zi sau să am filmări sau treabă la birou și să fie el singur. Seara suntem sleiți de puteri. Dacă e o zi bună, parcă e mai bine, dar de cele mai multe ori nu pică bine orele, nu reușim să ne găsim echilibrul. Pentru că uneori suntem devastați și tot ce putem face e să supraviețuim.

Și cine zice că zâmbetul copilului ajută, crede-mă, pe moment e drăguț, dar când vezi în ceață de la privarea de somn, poate să râdă încontinuu 2 zile, tu vrei să dormi. Uneori chiar vrei să pleci de acasă sau la nebuni. Depinde.

Așa că hai să fim puțin mai empatici cu părinții. În loc să îi întrebăm de ce sunt atât de obosiți, de ce nu ies mai des cu copilul afară, de ce nu îi oferă mâncare pregătită cu lacrimi de sfinți sau să ne dăm ochii peste cap când spun că nu au timp nici de pipi sau că este foarte greu, hai să le oferim sprijin. Pentru că mulți aleg să fie acolo pentru copiii lor, tocmai pentru că vor să aleagă varianta aia grea și asumată.

Și da, suntem genul ăla care ne ținem copilul în brațe de fiecare dată când plânge, când am putea să-l lăsăm sau să-i dăm două la fund. Suntem genul ăla care nu se teme să îl lase să se manifeste, deci abține-te să ne dai sfaturi că îl răsfățăm. Suntem ăia care n-au fost ascultați, respectați sau chiar iubiți cu blândețe cât am fost mici, așa că acum vrem să dăm mai mult alor noștri. Și e al naibii de greu! Că nu mai exiști ca individ și nevoile tale sunt pe ultimul loc.

Dar facem ce putem, de acolo din genunchi de unde suntem.

Așa că doamnei din parc cu ceiuțul, doamnă, vin după foarte multe luni nedormite, după lupte corp la corp să orice. Îmi ador copilul și tocmai încercasem să-i dau apiță și mă refuzase. Deci am zero regrete că v-am repezit. Data viitoare rezumați-vă să îi zâmbiți și atât.

Așa că tuturor care și-au crescut copiii și au uitat cum e sau care au empatie la nivel foarte scăzut că pare că noi doar ne plângem, vă rog să vă băgați capetele înapoi în fund și să vă vedeți de viețile voastre. Se spune că e nevoie de un trib să crești un copil. noi nu avem așa ceva.

Și tuturor divelor care postează toate activitățile cu bebelușul și toate pozele lor perfecte fără cearcăne, fără stres, doar voie bună și dragoste supremă pentru cel mic, m-ar interesa și un behind the scenes. Poate numărul de bone, de bunici, de doamne la curățenie, la călcat, la masat. Habar n-am.

Și tuturor celor care ne atrag de atenție că suntem în continuare grase, nevopsite, că nu avem manichiura făcută sau alte bazaconii de genul ăsta, pe voi vă bag direct în p*zda mamelor voastre!

Pe curând și urmăriți-mă pentru doza de realitate.