Oaza mea de liniște

Mi-am amintit brusc de noaptea în care degetul tău a scris pe pielea mea oaza mea de liniște și de momentul în care eu am scris pe pielea lui. Mi-am adus aminte de zilele-n care tânjeam după prezența ta și nu-mi puteam imagina nopțile în care să nu te mai vreau. Ele au venit, aproape pe nesimțite. Și nu m-am știut vindecată până-n ziua în care ne-am întâlnit și nu am simțit nici măcar emoția revederii. Dar așa e-n amorurile consumate rapid și pasional. Nu rămâne nimic în urma lor.

Te-ai încăpățânat să mă faci să te văd cum ai vrut tu. Și te-ai încăpățânat să știi că te port în mine, de-a lungul și de-a latul. Ai vrut să îți confirm că nu-s sentimente, că e doar un moment al meu care n-are nicio legătură cu tine. Am vrut să strig tare să mă auzi că ești inuman și absurd. Că eu nu-s construită pe sistemul futut și plecat. Că nu face parte din configurația sufletului meu și că orice atingere, orice trup, orice gură sărutată are însemnătate. Dar am tăcut și-am convenit să tac și să aștept nopțile în care să nu te mai vreau. Și au venit. Și diminețile senine și nopțile fără insomnii. Dar așa e când nu se aliniază planetele. Eu vreau să par cum vrei tu să mă vezi și tu vrei să pari cum nu ești de fapt.

Umblăm cu ascunzișuri de teama de a nu fi iubiți. De aia la început părem perfecți pentru celălalt. Pentru că ne temem să-i spunem că nu ne place Bach sau Tolstoi sau mâncarea picantă. Și ne chinuim să ne placă, vrem să ne placă. Ne mințim că ne plac. Până în momentul în care intrăm în conflict cu noi înșine și revenim la starea ințială. E normal ca cel de lângă să devină confuz… de aici și celebra frază: nu mai ești omul de care m-am îndrăgostit. Trist e că n-ai fost niciodată.

Umblăm cu proiecții și dorințe ascunse din trecuturi neîmplinite. Și ne imaginăm că putem accepta și depăși orice, că omul ăla e realitatea visurilor noastre. Dar nu e drept nici pentru noi și nici pentru viața asta. Că omul ăla e el și nu trebuie legat și umanizat și transformat.

Umblăm și căutăm mari iubiri și le așteptăm ca pe Moș Crăciun. Dar pe Moș Crăciun nu-l vedem niciodată, decât în reclame și-n filme.

Uneori absența e un lucru bun. Pentru că în imaginație uităm și răul și rămânem legați de bine. Și nu există bine fără rău, e în legea naturii. Asta mi-a fost greu să accept în privința marilor mele iubiri, plăpânde și palide acum, mistuitoare și puternice atunci. Mi-a fost greu să simt în absență.  Acum mi-e greu să simt… oricum.

Nu se scriu povești despre iubirile simple. Nu se scriu poezii din bine. Și când în filme se termină cu bine e numit clișeu. Dar în viață se întâmplă ca oamenii să se întâlnească și să se iubească până dispar. Pentru că oamenii ăia au devenit conștienți pe parcurs de efectul iubirii și de ce înseamnă ea mai presus de teorie.

Mi-au plăcut teoreticienii iubirilor. Marii incapabili să simtă.

Oaza mea de liniște.

Dacă număr oamenii pe care i-am iubit cu tot sufletul sunt doi. Altfel, dar cu toată ființa mea. Restul au fost iluzii proiectate din disperare și singurătate. Din slăbiciune și inocență. Mi le asum. Au fost perfecte atunci, neînsemnate acum.

Băi, mergeți la persoana de lângă voi și sărutați-o cu tot sufletul. Chiar dacă vă enervează și chiar dacă azi a uitat să ia pâine. Dacă o iubiți cu adevărat, veți râde și veți face mămăligă.

HugsLovePeace
>.<